Bariera

        - Alo? 

        - Da, alo. 

        - Mă auzi? 

        - Blană. Zii. 

        - Vezi că ţi-am dat şi un mesaj înainte. L-ai primit? 

        - Da. 

        - Şi l-ai citit? 

        - Desigur. 

        - Şi ce scria? 

        - Nu mai ştiu dar l-am citit.

        - De ce nu mai ştii? 

        - Cam am creierii varză. 

        - Mda, ca scuză... ăăă... merge. De ce ai creierii varză? 

        - Am mers pe jos o grămadă şi, deşi m-am odihnit puţin, am impresia că m-a călcat tancu’. 

        - Numai dintr-atât? Mersul pe jos face pasul frumos... ba nu, mint, nu era asta... stai că ştiu cum era... mersul pe jos face tenul frumos. Da, exact, aşa era. 

        - Eu ştiam că mersul pe jos e pur şi simplu sănătos. 

        - Să ştii că ai dreptate. Exact despre asta e vorba: mersul pe jos este sănătos. Corect.

        - Mda. Corect. 

        Linişte trei secunde şi câteva zeci de sutimi de secunde. Apoi tot el: 

        - Deci ai mers pe jos. Aşaaa. Bun. Doar dintr-atât să... 

        - Păi, nu te supăra, da?, dar dacă te pui în locul meu, poate, vei înţelege: să mergi o groază pe jos şi tot ce vezi să fie clădiri restaurate, recondiţionate, renovate, numeşte-le cum vrei... aşaaa... clădiri care, deşi unice în felul lor, se constituie toate în acelaşi peisaj deprimant de deplorabil de... ăăă... la fel.... nu-i tocmai distracţia aia pe care ţi-o doreai. 

        - Toate la fel? 

        - Da. La fel. Toate arată la fel deşi, cum spuneam, sunt unice în felul lor.

        - Ce vrei să spui cu asta? 

        - Nimic altceva decât că sper că ţi-ai dat seama dar încă nu vrei s-o conştientizezi: trasul la indigo. Ştanţarea. Copia. Rutina. Acelaşi şi acelaşi lucru, multiplicat la nesfârşit. Dacă asta se cheamă „vacanţă care se merită” înseamnă că Lumea mai are mult până să ajungă la nivelul de „civilizaţie”. Din punct de vedere al petrecerii timpului liber.

        - Ca să nu uit: aţi vizitat insula Margareta? 

        - Nu, n-am vizitat-o. 

        - N-are nimic, afirmă el conciliant. Altceva? Cum a fost la castelul Buda? 

        - Cum să fie? Penibil. 

        - Tu vorbeşti serios? 

        - În adolescenţă mai aveam obiceiul să mă hâtroşizez, adică să fac mişto de unii şi de alţii, pe măsură ce am evoluat am încetat cu acest obicei. A te hâtroşiza, tradu-o p-asta google translate! Şi în toate limbile de ciculaţie internaţională. 

        - Lasă-mă cu analiza pe text. Zi-mi cum a fost? A fost super sau nu?

        - N-auzi că penibil? După care m-ai întrebat dacă vorbesc serios iar eu ţi-am explicat, în stilul meu, că da, am fost cât se poate de serios, nu te-am trombonit pentru că am renunţat la tromboneală încă din anii adolescenţei. 

        - Eşti răutăcios.

        - Deloc. Pare. Uite exemplificare: pe site şi pe emailul personal eşti anunţat că să fii cu cinşpe minute mai devreme la punctul de întâlnire că dacă întârzii fie şi cu cinci minute, deşi ai plătit cu o lună înainte via online, s-a terminat. Ghidul pleacă, nu eşti aşteptat. Dar, suuurprizăăă... la faţa locului, ghidul nostru soseşte el cu cinci minute întârziere.

        - Şi tu acum... divergenţe legate de fusul orar. 

        - Frumos eufemism. 

        - Ce să zic şi eu... Nu? 

        - Da, ce să zici şi tu! Aşa e. Într-o democraţie eşti liber să-ţi exprimi opinia. Nu faci bulău pentru asta. Într-un regim tocilar... ăstaaa... regim totalitar lucrurile stau altfel. 

        - Hai că iar derivăm. Să revenim. Ziceai că vizitarea cu ghid la Castelul Buda a fost penibilă. De ce? 

        - Au renovat şi ei o sală, la milimetru (mai era cică un muzeu da’ pentru asta trebuia să plăteşti separat) şi apoi, beneficiind, ce-i drept, şi de peisajul natural de excepţie oferit de dealurile Budei, s-au gândit că e cazul să-şi scoată pârleala restaurării. Din fericire pentru ei încă le merge schema. De minune. Prostanul se aruncă la vizitare. Pentru că prostanul, adică ignorantul care nu dă doi bani pe esenţe, este o fiinţă căreia îi place să caşte gura, considerând asta o activitate intelectuală. Mai nou, prostanul cască gura prin muzee şi are impresia că un concediu petrecut astfel în cutare oraş "se merită". Ca şi când arhitectura oraşului, felul primitor sau mai puţin primitor al oamenilor, pieţele şi, nu în ultimul rând, în primul rând, să stai de vorbă cu locuitorii ca astfel să-ţi faci o idee asupra vibe-ului oraşului nu sunt aspecte net superioare relicvei muzeale.

         - Bun... şi mai departe? O singură încăpere? 

        - Înainte şi după vizitarea ei ne-a luat ghidul cu istoria Ungariei de parcă eram la un curs universitar. Bla-bla-bla... Simţeam că mă doare urechea de care aveam prins aparatul cu microfon de atâta istorie. 

        - Şi ce-ai făcut? 

        - Ce era să fac? Am ascultat, am privit, la final am consumat un espresso, aveau un fel de minicafenea lângă nelipsitul magazinaş cu suveniruri, am băut şi nişte apă, aşa, ca să dau savoare gustului de espresso, i-am înjurat şi am plecat. M-aş fi luat puţin la harţă cu ei dar nu cunosc o boabă ungureşte.