Reîntâlnirea

Iată-mă navigând ambetat pe culoarele Sellgrosului. Navighez şi/dar mă simt ca într-un labirint. Nu-j’ de unde chestiunea cu „labirintul”, în fond culoarele Sellgrosului sunt cât se poate de limpezi. Dacă ar fi să mă arunc întro speculaţie: toate produsele astea aliniate la milimetru nu fac altceva decât să te invite să cumperi. Iar dacă stai prost cu nervii instinctului de consumator cheltui ca apucatul. În fine...

Caut... nu ş’ ce caut nu ş’ cum m-am comporta dacă aş găsi ce caut. Mă rog... prostii din sfera pulsatoriului. Cum „care pulsatoriu”? Auziţi, da’ voi de instincte aţi auzitără? Desigur, că doar nu sunteţi făcuţi grămadă. Nu? Sigur? Ei bine, am o veste pentru voi. Sunteţi. Majoritatea. Aţi auzit de instincte – cine n-a auzit de ele? – dar dacă mă apuc acum să vă ţin o miniprelegere (despre cum instinctele sunt doar baza, frumuseţea lumii e dincolo de ele iar dacă rămâi sclavul instinctelor nu eşti mai presus de talpa găurită a unui adidas) vă va apuca instantaneu somnul plictiselii. Corect? Greşit. Genu’ ăsta de somn nu are voie să vi se întâmple dacă aveţi pretenţia să vă numiţi fiinţe umane. Dacă vreţi să fiţi fraţii şi surorile cimpanzeilor n-aveţi dectâ să vă numiţi cum vă tună.

Colind pe culoarele Sellgrosului şi dau nas în nas cu un amic de la serviciu care se apucă să-mi împuie capul cu visele lui din ultima vreme. Cică „vise premonitorii”.

- După mine, visele nu sunt altceva decât refulări ale subconştientului. Cu cât ascunzi mai mult faţă de tine, cu cât cosmetizezi mai mult realitatea cu atât visezi mai mult şi trăieşti cu impresia că ele, visele, conţin mesaje care vor să-ţi transmită lucruri.

Mi se pare foarte logic ce spun. Contemplând însă, nu mai mult de trei secunde, ochii amicului sunt strivit de anvergura intuiţiei că m-am adresat unei maşini de cusut care se crede bolid de curse.

Ne despărţim de parcă urmează să ne ia la război; pe mine într-un teatru de operaţiuni din vestul Europei, pe el pe undeva pe axa Siria-Afganistan.

Chiar aşa: cum poţi face diferenţa dintre visul ca intenţie de comunicare a unei lumi situată dincolo de percepţia firească şi visul ca refulare a subconştientului? Nu ştiu ce credeţi voi dar unui astfel de ins, capabil să facă diferenţa, eu unul i-aş acorda toate premiile posibile.

În realitate, dacă e să gândim la rece situaţiunea, nu suntem altceva decât creaturi turpitudinoase care cred că-şi pot metamorfoza viaţa într-un inefabil mirobolant când, s-o spunem p-aia dreaptă, ceea ce ne ghidează este instinctul de conservare. Zău dacă vă mint cu ceva. Gâtu’ mi-l pun la faza asta. Vi se pare că e o afirmaţie bombastică? Mno, dacă vă daţi jos toate prejudecăţile şi eliminaţi din memorie citatele alea spectaculare pe care le-aţi citit pe youtube ca aparţinând, chipurile, cine ştie cărui gânditor, exact aici veţi ajunge: fiinţa umană e o furnică egoistă încercând să prindă între bietele ei antene lumea.

Mă reîntâlnesc cu dumnealui la ieşirea de la Jysk-Scandinavian Style and Living. Bate un soare toropitor iar în curtea betonificată din faţa magazinului te simţi ca-n Sahara, la mizeul zilei, cu soarele lovindu-te-n creştet cu generozitate.

- Iar ne-ntâlnim, ia te uită, heee-heee, zise afişând un tonus al glasului vecin cu infantilismul ăl mai cretin. Nici dacă am fi căutat s-o programăm nu ne-ar fi ieşit aşa de bine.

Tare-mi mai stă pe limbă să-i vorbesc despre topica frazei văzută ca semn de sănătate mentală, faza pe partea estetică, dar mă abţin pentru că omul le are cu o astfel de parte cum le am eu cu insecticidele pentru pomii fructiferi. Ar fi fost frumos să-nceapă cu „ia te uită” nu să-l trântească după constatarea care oricum funcţionează pe post de subliniere a unui lucru evident. Cum era pe la ţară? Vine cutare acasă şi femeia îl întreabă: „ai venit?” de parcă apariţia n-ar fi a persoanei în cauză ci a vreunei proiecţii astrale. „Dacă iar ne întâlneam? Nu, bre, eram ca-n Matrix – entităţi virtuale.”

- Mi-am cumpărat un pavilion, îl lămuresc cu referie la prezenţa mea în faţa Jyskului deşi aş fi putut foarte bine să-i mărturisesc că stătusem până atunci în depozitul magazinului, lucrând (la) o bombă, iar acum ieşisem la o pauză. De cafea că la ţigări am renunţat.

- „Ţi-ai”?, îl aud că-mi face jocul deşi ar fi putut foarte bine să, nu-i aşa?, mă întrebe unde este pavilionul? Mi l-am băgat în buzunar?

Ceva din atitudinea lui îmi spune că a înţeles că-l mint dar, în acelaşi timp, ceva din intuiţia mea constată răutatea cu care ciolovecul s-a legat de partea gramaticală a exprimării mele, de parcă ar căuta cu tot dinadinsul să mă umilească.

- Nu l-ai cumpărat şi pentru ceilalţi?, persistă mnealui. L-ai luat numai pentru sufleţelul tău?

„Ce-o fi în mintea aia a lui axată pe invidii şi frustrări de tot felul?”, mă gândesc în timp ce observ cum pulsul mi-a crescut cu o bătăiţă peste media normală.

- Auzi la el fineţe a detaliilor.... mi-am, ne-am, te-am, s-a..., mă pomenesc replicându-i. Vorba prozatorului: te-aş vârî în sân dar nu-mi încapi de urechi.

Pulsul îmi revine la normal.

- Ce prozator?, întreabă ciumecul fără să-şi ascundă nedumerirea. De unde ştii că nu-i vorba decât de un fake?

- Ehe-heeei, dac-ai şti câte ştiu da’ mă fac că nu le ştiu!? Te-ai cruci.

- De ce?

Soarele începe să ne mângâie trupurile cu căldura unui cuptor industrial. Altădată (insul e destul de rău la capitolul „căldură”, a susţinut-o cu propria guriţă, ca şi când, dacă nu l-aş fi crezut ar fi fost gata să-mi dea şi în scris că aşa stau lucrurile) într-o astfel de situaţie ne-ar fi tras cu mânuţa lui, pe amândoi, la umbră. Acum zici că afară sunt cinci grade dar el e îmbrăcat ca de o expediţie printr-un pui de viscol din Antarctica. Ceva l-a aţâţat, l-a agitat. Dar ce?

- De ce „mă fac că nu le ştiu” sau de ce „te-ai cruci”?

- Ăăăă...

- Nu pot să cred că te-am băgat în indecizie. Pe tine, cel sigur pe toate, afirm cu zâmbetul pe buze.

Apoi serios ca şi când aş participa la funeraliile unei foste somităţi regale:

- Mi se pare absolut strigător la cer.

S-a înroşit uşor în vârful urechilor.

- Ambele variante, poftim. Eşti mulţumit acum?

Ceva din mimica feţei lui (de ins care a prins un loc în angrenajul Puterii şi ulterior e nevoit a-şi da demisia da, ca şi iasă onorabil, se justifică bombastic în faţa presei) îmi azvârle în prim-planul conştiinţei un scurt dialog avut cu cineva de la, pe atunci, noul meu loc de muncă. Insul, un tip cam fără gât şi cu ochii bulbucaţi gardaţi de nişte sprâncene de Mircea Albulescu, se apucase să-mi ţină, la o ţigară, o prelegere despre dihotomia om inteligent versus om deştept. Ideea lui era că deşteptul, prin perseverenţă şi motivaţie intrinsecă, îl poate depăşi pe inteligentul care, în afară de inteligenţa lui, nu prea mai are nimic altceva în plus. Dădeam din cap automat: „da, da, sigur, cum să nu, exact, corect, păi se poate?” în timp ce mă întrebam vexat „ce-i cu asta?” Îmi citeşte din memorie vreun rezumat al unei cărţi de dezvoltare personală, caută să-mi transmită ceva şi nu ştie cum? „Da, daaa, sigur, cum să nu, exact, corect, păi se poate, bineînţeles”... Mi-a picat fisa ceva mai târzior, într-o sâmbătă seara, în timpul vizionării unui film de acţiune, cu ea în stil „reversed cow-girl”: el era deşteptul, eu inteligentul iar el avea să-mi demonstreze cum poate un modest deştept să surclaseze pe ditamai inteligentul. Că astăzi insul mai e doar un taximetrist nu mai are nicio importanţă. Sau are, cred, totul?

Ori exact asta-l mânca şi pe ciolovecul din faţa Jyskului: se simţea complexat. De mine. Din motive, desigur, numai de el considerate ca fiind îndreptăţite. Deştept versus inteligent. Se considerase, probabil, până mai deunăzi inteligent, ajunsese cine ştie cum la concluzia că nu era decât un biet deştept dar nu ştia cum să anihileze un „inteligent ca mine”. Şi de ce tocmai eu să fiu acel inteligent? Eu, persoană reală aflată în proximitatea existenţei lui iar nu James Bond! Cum putea fi Destinul atât de nedrept?

Încep:

- Mă facă nu le ştiu pentru că nu e indicat să dai mărgăritarele tale porcilor. Dacă mi se confirmă lucruri sau dacă am câştigat moralo-mental în faţa cuiva nu simt nevoia să mă dau în spectacol pe tema asta. Nu de alta dar nu „a şti” e cheia ci „ a fi, a exista”. Şi „te-ai cruci” pentru că, aflând cum poţi duce un trai decent respectând ce tocmai ţi-am spus, ai fi realmente uluit să constaţi că oamenii nu dau doi bani pe aşa ceva. Din contră, pentru o imensă majoritate mult mai semnificativ decât „a fi” este „ a avea”. Sau „a vrea”.

Nici bine n-am terminat de rostit ultimul cuvânt că-mi şi atrage atenţia „să ne dăm şi noi colea la umbră din soarele ăsta”.