La timpul prezent

     - Păi ăsta e un roller, zice Constantin Trandafir Flădămorfiu aproape smulgându-i interlocutorului obiectul din mână şi privindu-l cu chipurile intensitatea cuiva care se pricepe şi este pasionat de mecanica uneltelor de scris.    

     În realitate, mai ales dacă ochiu-ţi era atent, n-aveai cum că nu remarci unda de invidie băltându-i în ocularii ăia cafenii ai lui, oculari care, în anumite momente ale jocului luminii, căpătau inflexiuni verzulii. 

     - Da, aşa e. E un roller. Nu ţi-am zis aşa? 

     - Nu. Mi-ai zis că ţi-ai cumpărat un stilou. 

     - Nu, nu cred că ţi-am spus aşa. Aşa vrei tu s-o interpretezi. 

     - Ştiu foarte bine ce am auzit. Încă nu m-am ramolit. Ai spus citez mi-am cumpărat un stilou am încheiat citatul pe câtă vreme ăsta e un roller cum te văd şi cum mă vezi.

     - Stilou, pix, roller, ce mai contează?, face Dorian Vridimoanţă bagatelizând într-adins. Amănunte. Stăm acum să ne cramponăm de amănunte care nu înseamnă nimic? 

     Flădămorfiu rânjeşte pe sub mustaţa-i pe care oricum n-o are: 

     - Amănuntele sunt importante, amice. 

     - Necuratu’ e în amănunte, cum am tot citit despre asta în ultima vreme... deşi... mă rog... ştiam că Dumnezeu le are cu amănuntele... dar, na, se mai schimbă lumea... aşaaa... mai ales când îţi e cel mai dragă, atunci se schimbă lumea cel mai drastic... în fine... Şi dă-mi voie să-ţi mai spun ceva: e cazul să stai de vorbă cu adepţii teoriei Pământului Plat. Nu de alta dar doar aşa ai ocazia să probezi personal cum omul poate să se scufunde în noaptea minţii. Vorba aia: minuns cu minus dau plus. 

     - Ascultă, dom’ Vridimoanţă, tu-ţi baţi joc de mine?, întreabă Flădămorfiu cu o intonaţie atât de agresivă încât un grăsan ochelarist trecând pe lângă ei mai-mai să-şi scape din mână şaorma. Altceva mai bun decât ciuciubutoizarea asta lingivisticoidală nu găseai? Trăiam cu impresia că legătura noastră a trecut dincolo de faza unei socializări d-asta în care se împart, într-un veritabil dialog al surzilor, păreri despre fotbal, maşini, politică şi cum poţi câştiga mai uşor la pariurile sportive. 

     Cei doi se opresc la intrarea din spate a blocului. Intrarea, în ciuda unui bloc complet renovat de Primărie, arată fix ca pe timpul Împuşcatului. 

     - Avem o prietenie frumoasă, de acord, spune Dorian mânjindu-şi colţul gurii cu un rânjet hoţesc. De ce eşti, aşa, cu capsa pusă? Ori chiar ai vrea, vorba ta, să reducem prietenia noastră la stadiul de păreri mărunte? Şi masculine pe deasupra? Ţi-am atras atenţia asupra adepţilor teoriei Pământuui Plat pentru că dacă te cramponezi de amănunte dintr-astea banale rişti să nu mai vezi frumuseţea vieţii ci să te transformi într-o acreală bună doar de aruncat la ghenă. 

     Lângă trotuar parchează o berlină Audi, cum altfel decât neagră, iar femeia care se dă jos din stânga şoferului îi lasă pe cei doi mască: corp lucrat la sală, bronz perfect, coafură trădând mulţumirea pentru o viaţă intimă sănătoasă, regulată şi intensă, haine sport mulate. Şoferul – creastă de soldat din armata americană – se deplasează până la ghereta situată la colţul străzii, cere o cafea, lasă cinci lei fără să mai ceară restul, se refugiază înapoi la maşină. Femeia intră în scara blocului după ce tastează codul la interfon cu o viteză aproape supranaturală.

     Din geamul lăsat jos al Audi-ului răzbate un radio dat tare. Cu un bass limpede, fără reverberaţii. De la radio, cei doi „digei”, cu voci ca de eunuci cu implanturi hormonale masculine, întreabă ceva despre cel mai frumos loc din ţară (sondaj pentru ascultătorii cei mai fideli ai postlului, fani ce vor beneficia de premii consistente) iar un ascultător tocmai zice despre cum cel mai frumos loc din ţară pe care el îl vizitează ori de câte ori are ocazia este unul cu mulţi copaci, două alei puse în unghi drept, multă verdeaţă, deci cam două hectare jumătate de verdeaţă, deci te simţi fabulos, deci n-am cuvinte cât de frumos poate fi. Super! Deci recomand la toată lumea. 

     După aceea şoferul închide geamul iar sunetele celor doi „digei” cu voci ca de eunuci cu implanturi hormonale masculine devin mormăială. 

     - Nu, asta nu, răspunde Constantin străduindu-se a se arăta scandalizat, oripilat chiar de enormitatea propunerii lui Dorian. 

     După două secunde de linişte vrea să reînceapă cu „prietenia” dar ceva îl opreşte. Ca un glas care l-ar îndemna, abia stăpânindu-se să nu râdă, să rostească infamul cuvânt. Aşa că rosteşte un „ea”... 

     - Ea trebie să rămână acolo unde îi este locul. 

     ...un „ea” superchinuit, de-a dreptul constipat. 

     După care, brusc, de undeva de la etajele superioare ale blocului o tigaie aterizează la milimetru lângă uşa din dreapta faţă a maşinii. Sunetul scos de contactul dintre tigaie şi asfalt este atât de abraziv încât Flădămorfiu se pomeneşte înjurând de mamă etajele superioare ale blocului. Ba chiar ridică şi privirea acolo, reiterându-şi înjurătura.

     De la un oarecare etaj trei se iveşte mutra furioasă a femeii care ceva mai devreme se coborâse din dreapta şoferului şi-i lăsase mască pe cei doi amici. 

     - Asta-i casa mea, ţipă ea către şoferul Audiu-ului. Nu-ţi permit s-o împarţi cu nimeni, nenorocitule. 

     Şoferul nu aşteaptă invitaţie cu colaci. Pune cheia în contact, demarează. 

     Flădămorfiu a rămas cu gura căscată. Nu pricepe nimic din ce vede. 

     Tipoşenia ţipă din nou: 

     - Tu, ăla cu mutră tristă, da, cu tine vorbesc, ăla de lângă intrare, dacă pui mâna pe tigaie îţi rup urechile. Şi apoi îi chem pe băieţi să-ţi rupă şi picioarele. M-ai înţeles?