- Ceva am văzut, asta e clar.
Te asigur, replic în timp ce mă şterg pe cap cu un prosop verde. Roşu ai zis,
nu? Ăla de acolo?
Indicaţia este rostită doar
verbal. Sunt ocupat cu ştergerea capului de parcă aş avea păduchi.
- Exact, omule. Roşu. Cum
naiba de nu l-ai dibuit? Oricine îl poate dibui.
Termin de frecat ridichea-mi.
Prosopul odată înlăturat ridichea-mi dezvăluie lumii o coafură tip George
Călinescu de toată frumuseţea pe care o îmblânzesc dându-mi părul pe spate.
- Sincer? Oricine?, îl întreb
de parcă aş sta la o şuetă literară.
- Nu, bre, nu sincer.
Contrafăcut, îmi aruncă salvamarul, în sictir.
- Am văzut steagul, of course.
Cum ţi-ai închipuit că nu l-aş fi văzut?, îl asigur. Până şi boracii de un an
îl văd. Aşaaa... Da’ mi-am zis că avea legătură cu pesedeu’. Nu crezi?
Salvamarul dă ochii peste cap,
îşi aranjează „podoabele” într-un gest scurt, mă priveşte ca şi când ar fi
martorul unei enormităţi (a.k.a. „un soi de frankenstein bântuind pe unde-i
tună”) manifestată cu lejeritate.
- Bre, ţi-o spun de la obraz,
măcar valurili puteai să le vezi. Îţi sar în ochi de mari ce sunt.
Valurili, nu siajul de la vapoarele de pe Dunăre. Apă care te ia pe sus şi te
duce naibii unde ştie ea mai bine. Deci dacă nici p-astea nu le-ai văzut
înseamnă că ai o problemă cu ochii. Sau la cap.
- Cu ochii? Mai nişte supă de
morcov, mai o lentilă de ochelar comandată la o firmă ultraserioasă, chestii
d-astea, aşaaa... şi se rezolvă, zic de parcă aş livra un raport către comisia de la Facultatea de
Filosofie. Cu capul? Poveste veche, cabronule. Cu toţii suntem cu capul. Ăla de
zice că nu e, ba chiar se laudă cu sănătatea lui mentală, merită să-i crăpi
cutia craniană cu o katană. Lovitură dată cu toată forţa nu aşa smiorcăită.
Salvamarul mă priveşte cu
ochii cât cepele, iritat la culme că nu poate surprinde sensul comunicării. Ar
vrea, simte că e ceva dincolo de cuvinte dar nu şi-o poate clarifica.
Continui, jubilând:
- Cum defineşti normalitatea
la cap, cabronule? Te-ai gândit vreodată la aşa ceva? E normal la cap cel care,
chipurile, e chibuzuit în privinţa cheltuielilor, declară oricui şi ori de câte
ori are ocazia că important e pe ce cheltui nu cât de mare ţi-e salariu’ dar în
esenţă e un zgârcit nenorocit, speriat de bombe în privinţa cheltuielilor, de
fapt habar nu are pe ce să-şi cheltuie finanţele pentru că oricum habar nu are
de nimic în general vorbind, cu atât nu are habar de el însuşi sau e normal la
cap cel care ţine o evidenţă ca să zic aşa mentală a cheltuielilor, dând banu’
acolo unde e necesar?
Cabronul nu mai apucă să-mi
răspundă. Realitatea se topeşte într-un amalgam colorat în toate nuanţele
posibile de roşu. Din acest haos pesedisto-comunistoid se iveşte capul cu fălci
căzute al unui individ care declară ritos că "prietenul cel mai bun al omului
este cartea", în esenţă cărţile ce detaliază probleme spinoase ale Istoriei.
Restul nu are nicio importanţă. A gândi e baza.
Nu ştiu de ce dar atitudinea
lui îmi aminteşte de Siddhartha Gautama (a.k.a. Buddha). Dintre toţi fondatorii
marilor religii e singurul care a susţinut că nu e altceva decât un om ca
oricare altul. Nu fiu de zeu, nu trimisul zeilor. Nu. Doar Buddha. Tradus
literalmente: „Cel Treaz”. Echivalentul azi pentru toţi aceia care şi-au
împlinit (atins) potenţialul de dezvoltare personală.
De fapt, iluminarea domnului Siddhartha nu e altceva
decât expresia împlinirii nevoii de autorealizare. Mai Maslow decât atâta nici
că se putea. ...numai că domnul Siddhartha
este de asemenea azi sinonimul „căii de mijloc”. Cea mai grea cale de a-ţi trăi
viaţa. Pentru că se referă la echilibru. Geaba gândeşti mata lumea dacă
locuieşti într-o cocină. Geaba stai într-un palat septic dacă nu eşti capabil
să emiţi fie şi o singură idee de-a lungul unui an. Calea de mijloc presupune
să fii capabil să împaci şi capra şi varza: să ştii să trăieşti fizic dar şi
mentalo-spiritual.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.