Nu mai contează

            - În partea a doua a francizei, prietena Eroului, conform spuselor unui jurnalist, a fost găsită împuşcată în cap. Bine, jurnalistul nu se referă ad litteram la „partea a doua”, cum ar veni n-a rostit-o căci atunci am fi vorbit de un cu totul alt film, cel în care, nu-i aşa?, cel de-al patrulea perete este distrus. 

- Ce perete?

- Convenţie literară, ca să fiu mai exact. Un artificiu. Ca în cazul lui suspension of disbelief – anularea neîncrederii. Ştii, când citeşti o ficţiune, că evenimentele nu s-au petrecut în realitate, ştii că e doar rodul imaginaţiei autorului dar...

-...pentru a o face mai credibilă e nevoie de detalii realiste. Da, am priceput.

- Buuun. Mai departe. Deci scena cu împuşcatul e din partea întâi.

- Cred că ştiu despre ce film vorbeşti. Am fost, dacă vrei să ştii, contemporan cu franciza.

- Ei bine, eu nu am fost contemporan cu franciza. Mi s-a întâmplat să vizionez prima parte când deja fuseseră lansate primele trei filme. Ocazie cu care, îţi dai seama, nu?, am tresărit violent la spusele jurnalistului. În scena cu pricina vedem aşa: o tipă luată la ţintă de un asasin în timp ce aceasta conduce, asasinul o urmăreşte ce-o urmăreşte iar la momentul considerat de el oportun apasă pe trăgaci, tipa, lovită de glonţ, tresare ca electrocutata, niciun pic de sânge pe nicăieri, automobilul, un fel de Aro vopsit într-un verde metalic, se izebşte de parapetul podului rupându-l şi prăvălindu-se în apele murdare ale râului, Eroului îi face iubitei, sub apă, respiraţie gură la gură şi, din nou, în apă, nici urmă de sânge. Pe nicăieri.

- Poate ţi-a scăpat.

- Bă, dacă-ţi spun... nimic pe nicăieri. Adică cum să-mi scape? Ce să-mi scape?

- Păi... ăăă.. poate te gândeai la altceva.

- La ce să mă gândesc? Ori mă crezi dintr-ăia cărora, vizionând un film, le stă mintea la plata utilităţilor şi la naiba mai ştie ce!? 

- Nu te gândeai la altceva?

- Incredibil: parcă vorbesc la pereţi. Nu, de ce aş face-o?

- Eu unul mai obişnuiesc. Indiferent de calitatea peliculei.

- Eu unul nu. Deloc.

- Nu vreau să fiu cârcotaş dar nu ştii ce pierzi.

- Mno... cum spuneam: cred că noi, spectatorii, suntem luaţi de fraieri. Am plătit biletul? Minunat: nu ne mai rămâne decât să mergem să vizionăm „şoul”. Dacă depistăm greşeli, inconsistenţe logice, gafe şi altele şi le mai şi sesizăm prin social media se cheamă că putem fi numiţi „heitări”.

- Nu fi absurd. Scăpare minoră a scenariului. Dacă ai şti în ce ritm se lucrează acolo n-ai mai fi atât de incisiv.

Mă uit la el şi aproape că nu-mi vine să cred ce aud. De ce l-o fi interesând regimul de lucru al scenariştilor şi actorilor de peste Ocean? Se visează lider de sindicat al breslei artiştilor din Cetatea Viselor? Prin nu ştiu ce asociere de idei mă surprind gândindu-mă la... King Kong: atât la remakeul din anii şaptezeci, cu bărbosul hipiot Jeff Bridges şi blonda Jessica Lange ce-i sfarmă inima pocitaniei cât şi la remakeurile cu mult „sigiai” ale anilor două mii plus. În toate aceste pelicule obiectul ruşinos al pocitaniei este pur şi simplu invizibil. Ditamai creatura cât casa şi nu i se bălăngăne nimic între picioare. De ce? Ar fi fost stupid? Hilar? Minorii n-ar fi avut ce căuta la un astfel de film? Toate astea la un loc?

- Da, nu te mai uita aşa în scârbă. M-ai auzit foarte bine ce am spus: eşti, câteodată, absurd.

- În scârbă te uiţi tu. Poate. Nu ştiu, zic şi eu. Eu nu. Nici măcar la duşmani nu mă uit în scârbă. Dacă i-aş avea. Nu de alta dar nu văd satisfacţia pe care aş încerca-o dacă m-aş uita în scârbă.

- Atunci nu te mai uita la mine de... ăăă... sus.

- Nu-i totuna. Bănuiesc că ştii ce-ai vrut să spui, nu?

- Las’ că ştii şi tu. Şi, de asemenea, ştii că am zis adevărul.

„Adevărul!, auzi la el enormitate. Care Adevăr? Al percepţiei subiective? Şi Pillat din Pont, sireacul, Îl întreba pe Isus exact asta: „ce e Adevărul?”... Mă rog, sireacul de guvernator al Iudeei ar fi trebuit să-L întrebe „cine e Adevărul?” dar asta ar fi fost absurd pentru că Adevărul era chiar în faţa Lui, mântuia Lumea prin suferinţa Sa asumată, iar dacă Pillat ar fi avut ochi să vadă, dacă ar fi fost liber, ar fi înţeles că acuzatorii Lui ar fi trebuit să fie cei acuzaţi şi condamnaţi nu Nazarineanul.”

- Ascultă, Pazvante, îi zic de parcă i-aş comunica unui autist din secretele redactăriii unui scenariu de succes „holivudianic”, iei partea băieţilor aflaţi în spatele camerelor de filmat, am înţeles, bravo ţie, ciudă mie, ce nu pricep e ce-ţi iese la faza asta? Întinereşti, te îmbogăţeşti, te înţelepţeşti?

Celălalt începu o tiradă dar, desigur, făcu mai mult zgomot decât să emită ceva consistent. Şi, oricum, fusese o întrebare retorică.