Fenomenul (5)

Koriandros îşi continuă povestea:

- Foarte bine dacă nu vreţi să mai munciţi, le-am zis. Respect opinia voastră. Ia staţi atunci voi aici ca să băgăm pe alţii. Gen Luminători din alte sisteme solare. 

- Nu, au protestat ei. Nu suntem de acord. În plus, cum o să-i aduci pe aceşti  Luminători în universul nostru? Crezi că îşi vor părăsi lumea lor doar aşa că vreţi voi, bieţi muritori? 

- Bună întrebare, le-am zis. Găsim noi o soluţie.

- Nu aveţi ce găsi. Niciun Luminător nu poate fi obligat să facă un lucru împotriva voinţei sale.

- Exact. Vrăjeală. 

- Dacă mă gândesc mai bine, da, fu vrăjeală. Am zis-o şi eu crezând că…

- Mulţi ne subestimează. Acesta e de altfel şi motivul grevei noastre oculto-spontane. 

- Dragii mei, din partea mea puteţi sta ascunşi aici până la nemurirea cea de pe urmă, am început simţind că-mi jucam însuşi destinul meu de Erou-Recuperator. Treaba voastră. Faza e că în clipa în care vă veţi hotărî să reveniţi la... ăăă... lumină s-ar putea să găsiţi lumea făcută zob. Căci, după cum v-aţi dat seama până acum, universul, fără voi, nu poate exista. Ci doar atât vă mai întreb: peste ce vă veţi mai face treaba dacă noi, oamenii aşa cum îi ştiţi, nu vom mai fi? 

- Şi cu noi cum rămâne?

- Nu de alta dar lumea ne bagă în seamă doar în înjurături. De exemplu: „soarele mă-sii de treabă”.

- Cel de-al doilea „i” din „mă-sii” nici nu se aude. La nouă din zece cazuri, maica lor de inculţi, preciză mareic Luna.

- Strigător la cer nu alta!, făcu solar Soarele. 

- Vrem altceva. Vrem o schimbare. O minune, de ce nu!?

- Ce ne pasă nouă, chipuri de lut, de nobila viaţă a nemuritorilor?, am întrebat pe jumătate retoric, pe un sfert matusalemic. Noi avem cercul nostru strâmt. Ne descurcăm şi noi în el cum putem. Voi, în lumea voastră, nu vă puteţi simţi decât nemuritori şi reci. Părerea mea. Dar, repet, dacă sub voi nu mai e nimic nemurirea asta a voastră n-o să mai aibă niciun farmec. 

- Chiar aşa le-ai zis?, întrebă Zotula a cărui figură căpătase brusc alura unei broaşte.

- Trebuia să-i invit să jucăm Popa Prostu sau cum?

- Şi ei cum au reacţionat?

- Mai întâi şi-au aruncat priviri cu mult subînţeles. Doar ei le-au înţeles, desigur. Eu mă uitam la ei ca curca-n crăci. După aceea văd peştera scăldată în toate nuanţele de albastru posibile şi imposibile. Apăru (din senin) chiar şi un scris, o frază ca să fiu mai precis, scurgându-se din dreapta şi topindu-se în stânga, cu referire la citez Selena şi Helios îşi aruncară priviri cu mult subînţeles în timp ce peştera era scăldată în toate nuanţele posibile şi imposibile de albastru am încheiat citatul. Fraza arăta ca aşternută pe hârtie cu peniţa. Străluci câteva clipe apoi nu mai străluci deloc.

- Cine ştie de unde vine şi unde se duce!, îşi dădu Helios cu părerea, sorbind dintr-o halbă cu nectar.

- Icoana frazei ce-a murit încet pe foaie se suie. Era pe când nu s-a zărit,  azi o vedem şi nu e.

Selena fusese cea care psalmodiase iar glasul i-a sunat precum o maree ajunsă la apogeu.

Urmă un fluviu de linişte care se revărsă în peşteră cu solemnitatea unui fluviu curgând de veacuri pe un drum numai de el ştiut.

- Nu mi-ai spus cum ai ajuns înapoi, rosti Zotula într-un târziu.

- Nu? Am avut, din contră, impresia că da, ţi-am spus.

- Greşită impresie.

- Luaşi calea unui portal tridimensional situat chiar în peşteră, concluzionă Koriandros. Chiar nu ţi-am spus-o?

- Nici măcar n-ai sugerat-o.

Acestea fiind zise, cei doi făcură calea-ntoarsă spre castelul lui vodă pentru a-şi primi răsplata îndeplinirii misiunii. După calculele lor, în momentul când urmau să calce hotarele regatului Marii Luminători aveau să fie din nou văzuţi, în toată fala lor, sus pe cer, unul ziua şi altul noaptea.

Echilibrul fusese restabilit.

Acestea au fost informaţiile.

Atât de aici, de la mine. Legătura înapoi la voi, cititorii.

Despre Mârlogeanu Drăgan nu mai ştiu decât că a depus eforturi colosale ca numele său propriu să fie scris cu „î” din „i” nu cu „î” din „a”. Am înţeles că într-un final a reuşit dar, tot aşa, cu ajutor zmeiesc că altfel organele împărăţiei nici nu vroiau să audă. Sau se făceau că nu vroiau să audă.