Meteoritul (3)

            Undeva jos se zăreau contururile unei cetăţi înfloritoare. Pe un câmp plin cu flori multicolore situat înaintea zidurilor o grămadă de inşi dansau pe melodii izvorâte din boxe cât casa.

- Tre’ să coborâm, anunţă Horia, nu fără o urmă de panică în priviri.

- Nu mai urla, bre, în urechea mea că nu-s surd, îl admonestă Zamfir.

- Dacă nu coborâm tabără ăştia pe noi cu săgeţi otrăvitoare, nu se lăsă Horia.

- Ia-o-n sus, zise Radu care părea, nu se ştie de ce, că meditează. Ce te complici cu josul!? Du-ne-n tăriile unde numai pasărea măiastră se avântă şi de acolo vedem noi cum o scoatem la capăt.

- Până să ajungi în tăriile alea de care zici dai peste Regatul Genarului, spuse Horia. Te căsăpeşte armata lui de minioni fără niciun avertisment dacă-i calci fie şi un singur norişor. Plus de asta, la el în ţară o arde toţi pe legume la grătar şi orez fiert. Jos, ia-o-n jos, ce mama naibii! De câte ori să-mi mai bat gura cu voi? O viaţă are omu’ nu şapte că nu-i pisică.

N-avură ce mai face şi dădură cu banul. Horia câştigă. O luară în jos, mai puţin Gerila care, ignorând vorbele lui Horia, ţâşni înspre tării din nişte aripi (ca de condor) apărute în spatele ei, aşa, pe nepusă masă. Veni şi ea jos, zece minute mai tîrziu, sub formă de cenuşă.

- Păcat de ea. O fata aşa drăguţă... 

- Te-aş sfătui, şefule, să nu vorbeşti despre ea la timpul trecut, avertiză Okişor ronţăind un morcov.

- Nu m-a crezut pe cuvânt, a vrut să se convingă personal, spuse Horia oarecum dezamăgit.

- Da’ tu de unde ştiuşi, bă, că acolo sus e teritoriul Generalului?, întrebă Zamfir scurgând ultimele picături ale recipientului de aluminiu lat cât palma. Că acolo sus nu e niciun semn indistinctiv, totu’ e la fel. Cum de ţi-ai dat seama?

- Vrei să spui că Gerila trăieşte?, întrebă Ilie, circumspect.

- E neam cu Păsărica Fonix, spuse Radu căutând ceva în el. Mi-a mărturisit-o personal acum câteva zile. Curios e că nu-mi amintesc să mă tai împrejurările mărturisirii. Peste trei-patru zile ai s-o vezi din nou, renăscută prin ea însuşi.

- Teritoriul Genarului nu al Generalului.

- Aşa am spus: general?

- Da.

- Ciudat. Nu-mi amintesc.

- Eu da. Îmi amintesc totul. Cu o acuitate înfiorătoare.

- Să înţeleg că tot din cauza acestei acuităţi ţi-ai dat seama că acolo sus e teritoriul Genarului?

- Nu „din cauza” ci „datorită”. Da, am eu semnele mele. Am mai fost p-aci şi n-aveam cum să nu-mi dau seama. Cu Genarul ăsta nu-i de glumit. N-are simţul umorului neam. S-a născut fără. Simţul omorului e la el baza. Să mor dacă mint.

Aterizară, strânseră pilota şi intrară în mulţime.

Meteoritul (2)

             Nici bine nu-şi dădu Ilie acordul în privinţa drumeţiei făcută împreună că se şi pomeni luat de-o aripă şi tulea călare pe o pilotă zburătoare, generaţie mai veche, din aia ce lăsa mult puf.

- Numele meu este Menfis, îi zise tinerelul cu bărbuţa spilcuită manevrând, cu un profesionalism bine pus la punct, pilota. Menfis Ilarion. Vina îmi aparţie, recunosc. Dobitocu’ mi-a luat locul şi face acum ce vrea muşchiul lui din mine. 

- Asta e şi mirarea mea, zise Ilie ca şi când nu ar fi auzit nimic din ce-i spusese Menfis şi, în acelaşi timp, privind fascinat la incomensurabilitatea văzduhului care, cu o linie a orizontului în continuă mişcare, dar rămânând totuşi aceiaşi, da impresia unui ocean în fierbere. Ce căutaţi la curtea unui asemenea individ? Dată fiind reputaţia lui nu tocmai roză, trag concluzia că vă place adrenalina.

- Mi se pare suspect să nu ştii decât atâta despre Purpură-Împărat, se auzi ca din butoi vocea lui Radu. Deci n-ai cum. Omu' ăsta e de o răutate strigătoare la cer. La propriu, mai adăugă el scobindu-se în nas. 

- Ia termină-te, bre, cu insinuările astea de neam prost, spuse Petronel cu un aer de spleen aristocratic. I-o fi plăcând şi lui adrenalina, ca şi nouă de altfel. Care-i problema? 

Cum la întrebările retorice nu trebuie să răspunzi, conţinând ele însele prin ele însele un răspuns nu se auzi nici musca aşa că Petronel îl bătu pe umeri pe Ilie: 

- Ai tupeu, bro, îmi placi. Eşti de-al nostru. 

Liniştea continuă a se manifesta deasupra micului grup călare pe pilotă până ce fu spartă de un icnet de lehamite al Gerilei căreia i se terminase pipa. 

- M-am născut în Bosanova dar în prezent m-am stabilit în Ţara-lui-Papură-Vodă, consideră atunci Ilie a se băga în seamă, contemplând o formaţiune noroasă ce arăta a uragan. E o altă lume, recunosc.

- E la capătul lumii, bre, zise Horia mâncându-şi de sub unghii. Am un văr acolo. Aiurea rău. El nu zona. Mai aveţi pomi fructiferi p-acoluşa?

- Ce-ntrebare mai e şi asta, grasule?, spuse Zamfir cu gura umedă. Normal că are pomi. Se bea o ţuică acolo de cazi pe spate. Pe cuvânt. Tot de la o verişoară o ştiu şi eu. Care tot de acolo e.

- În principiu, dumnealui are dreptate, zise Ilie uşor melancolic. Sunt pomi fructiferi o groază dar în ritmul ăsta zona se va transforma în 50-70 de ani într-un deşert de toată frumuseţea.

- Şi din cauza asta ai plecat din Ţara-lui-Papură-Vodă? Să cauţi o zonă mai mănoasă? întrebă Gerila circumspectă.

- Auzi, Ilarioane, eu nu pricep un lucru, se băgă în seamă Petronel spărgând discret nişte seminţe de bostan. Dobitocu’ de care zici tu că-ţi poartă sâmbetele nu poate fi făcut să se ducă pe Cea Lume? Aşa, pe şestache!? Perna pe faţă, gen? Sau te pomeneşti că te are cu ceva la mână şi atunci...

Se întrerupse brusc; o anumită grimasă a tinerelului, manifestată la nivelul privirii, îi subliniase afirmaţia din urmă. Vru să continue cu „da, e urât să fii şantajat emoţional mai ales într-o lume unde sentimentele sunt considerate un fel de marfă a fraierului” dar nu mai spuse nimic considerând-o prea filsosofică pentru împrejurare. Vorba aia: „tăcerea e mama înţelepciunii”.

Ilarion însuşi tăcu deşi fu cât p-aci să replice, pentru a nu da semne de slăbiciune, că „ar fi câteva planuri de bătaie în lucru referitor la dobitoc dar ar mai fi de asemenea nevoie şi de timp pentru a vedea care dintre ele ar fi cel mai indicat” numai că superstiţiosul din el tăcu mâlc pentru că, nu-i aşa?, dacă zici şi la alţii nu se mai îndeplineşte nimic. În veci. Aşa, mai ai măcar speranţa.

- În primul rând că... ăăă... merg cu voi deoarece am simţit nevoia să onorez propunerea domnului Menfis, zise Ilarion pe un ton politicos. Era cam de neam prost să-l fi refuzat. Ficţiunea noastră ar fi murit din faşă...

-?...

-!...

-%&*!?...

- Şi în al doilea rând? întrebă Gerila.

- Păi nu mai e al doilea rând. Asta fu tot.

- Păi ai zis citez în primul rând am încheiat citatul. De unde rezulta că mai veneau câteva rânduri.

- Deloc. Ăsta e un fel de-al meu de-a zice când vreau să evidenţiez ceva foarte important.

- Curios mod de exprimare. Induci în eroare.

- Ştiu. Mi s-a mai spus. Am luat şi bătaie pe chestia asta. Dar staţi liniştiţi, am dat şi eu. Ohoo, ce-am mai dat!

- Bre, ia lăsaţi trăncăneala acolo în spate că ne apropriem, anunţă Ilarion cu aer de condamnat..., pardon, de comandant.

Meteoritul (1)

           În aer plutea o descărcare electrică iminentă.

Un cot zdravăn îl izbi în coastă iar o voce piţigăiată îşi ceru imediat scuze. Trecură buluc pe lângă el:

-un rotofei care se mişca surprinzător de vioi, ziceai că n-are stare sau că se antrenează pentru vreo olimpiadă, ceva

-un ins mai mult slab decât înalt şi care duhnea a alcool de la o poştă

-un lungan cu o mustaţă pe oală (neagră, stufoasă, cu uleiuri rafinate dată) şi care mesteca la ciungă ca înecatu’

-o fetişcană (avea două cozi roşcovane, împletite la perfecţie, ce-i dau un aer de adolescentă rebelă) purtând colanţi de un albastru închis, un tricou de un ocru murdar peste care avea trântită o pufoaică portocalie iar în picioare nişte bocanci de un negru atât de lucitor că ţi-ai fi putut face freza în ei

-un pitic cu faţă de rege cufundat în post aspru

-un tinerel cu bărbuţă spilcuită, blugi, adidaşi (scria mare, pe o latură, SPUMA şi dedesubt, cu litere ceva mai mici MĂRII), cămaşă verde, geacă de piele asortată la o cravată împopoţonată cu un ac de cravată din argint

Cei şase trecură buluc pe lângă Ilie apoi, ca teleghidaţi, se opriră la doi metri distanţă, se întoarseră către el şi-i zîmbiră de parcă l-ar fi cunoscut de-o viaţă.

- Noi mergem spre Purpură-Împărat, îl informă tinerelul cu bărbuţa spilcuită. Vii şi tu cu noi? Ne-ar prinde bine încă un tovarăş. Mai ales mie, om ca şi tine. Că ăştia, după cum vezi, deşi arată a oameni, îs orice vrei tu numa’ oameni nu.

Ultima frază fu rostită pe un ton atât de scăzut că Ilie mai mult bănui decât înţelese ceea ce i se comunicase.

- Să ştii că haleala de la Botu Kalului nu mai e ce-a fost, spuse rotofeiul de-ai fi zis că-şi gusta sunetele în timp ce le pronunţa. Bagă tot fel de conserve în ea. Cică aşa e mai apetisantă dar n-are niciun gust dacă e să mă întrebi personal. Plastic. O minciună de haleală.

Apoi se recomandă. Îl chema Horia.

- Nici băutura nu mai e ce-a fost, fârtate, spuse cel care duhnea a alcool de la o poştă. Am luat acu’ două zile un coniac la ei – sirop, mai adăugă el trăgând o duşcă dintr-un recipient de aluminiu lat cât palma.

Apoi se recomandă. Îl chema Zamfir.

- Aşa e, întări mustăciosul întinzându-se în aşa fel încât altul în locul lui cu siguranţă şi-ar fi luxat ceva prin corp. De felul meu nu sunt gurmand da’ şi când mă pun la masă – consum nu mă încurc. Petronel, bucuros de întâlnire.

Întinse o mână atât de flexibilă încât Ilie avu impresia că strânge un elastic.

- Bagă conservanţi în mâncare, nu conserve, atrase atenţia fetişcana îmbrăcată ţăcănit. Ce să spun: Purpură-Împărat! Mare brânză! Mai bine Depravat-Împărat. Un pervers. Cu o fiică de două ori mai perversă. Noroco că i-a crăpat nevasta acum câţiva ani că dacă ar fi ştiut sărăcuţa, ea care ţinea toate posturile, ce blestemăţii făceau ăştia doi ar fi murit pe loc.

Din buzunarul din dreapta al pufoaicei îşi scoase pipa (era învelită în celofan), o desfăcu din celofan cu mişcări fine şi precise, o aprinse şi după ce-i aruncă lui Ilie o privire inchizitorială se deplasă câţiva metri mai încolo pufăind gânditoare.

- N-o lua în seamă, şefule, îi atrase atenţia piticul cu faţă gravă. Gerila e pâinea lui Doamne-Doamne numai că, na, mai are şi ea unele momente când tre’ s-o laşi ca pe ea că altfel ţi se suie-n cap. Ca acum, de exemplu.

Apoi se recomandă. Îl chema Radu. Okişor Radu. De profesie mentalist.

           - Nu se poate să nu fi auzit de Purpură-Împărat, îi spuse tinerelul cu bărbuţa spilcuită. Unii zic că face parte din cercul celor 24 de regi care conduc Lumea din umbră, alţii că ar fi de fapt nemuritor. Mai exact, a descoperit secretul nemuririi, cu largul concurs al lui Crai Criptos şi acum îl doare la bască de toţi şi de toate. Stă pe tron doar ca să se amuze de noi ăştia, muritori şi proşti, sau ceva de genu’ ăsta.