Autoizolaţii

Constantin Ienupăr pătrunse în piaţă când hărmălaia era în toi. Avea destul de des în ultima vreme vise dintr-astea cărora îi era absolut imposbil să ştie de unde să le ia: ce însemnau, ce ar fi trebuit să-i spună etc. Asta, pe de altă parte, îl fascina. Teribil. Un mesaj ascuns cu siguranţă că exista în ele. Deocamdată se mulţumise să le noteze pe foaie. Cu descifratul lor avea să se ocupe fratele Konstantinopol de la mânăstirea aia situată pe vârf de stâncă şi spre care o pornise în călătorie încă de acum patru zile, trei nopţi şi două ore.

- Ceva de speriat cu mărlăhaia asta, nu? îl abordă unul îmbrăcat în straie cam jegoase, priviri niţeluş tulburi dar care, cu siguranţă, nu arăta ca de prin partea locului. Iar seminţele, de bostan, le spărgea cu o viteză incredibilă.

Ienupăr catadicsi a-i arunca o privire dar nu comentă.

- Tare cuvânt, nu?, nu-l slăbi ciudatul. Mărlăhaie. Amestecătură de la „hărmălaie”.

Ienupăr trăgea cu coada ochiului la nişte inşi care se ocupau cu vânzarea de marfă pentru femei de calitate îndoielnică şi în vorbirea cărora puteau fi recunoscute sintagme meglenoromâne şi chiar fraze întregi în dialect turcesc.

- Tare cuvânt, nu? Ţi-l dau la preţ promoţional. Aşa, de la mine pentru tine, reveni ciudatul ca dintr-un fund de glalaxie.

Plictisit (tot mai mulţi amărâţi d-ăştia care credeau că pot manipula lexicul unei limbi după bunul lor plac în ultima vreme!) Constantin vru să-l ia pe făraş dar fu pălit, brusc, de revelaţie:

- Îi vezi p-ăia care taie frunza la câini?, întrebă el, din vârful buzelor, pe ciudat.

Insul urmări degetul arătător al lui Ienupăr, deget pe care sta un inel cu o piatră roşie de o frumuseţe răvăşitoare şi doar când primi una după ceafă reveni la realitate:

- Da, îi văd.

Cei care tăiau frunza la cîini vorbeau cuprinşi de ceva, frenezie pare-mi-se. Nu se auzea, de aici, nimic din ceea ce spuneau. Ienupăr ştia că ăştia, din când în când şi pentru distracţia proprie, îi dădeau pe unii şi pe alţii la câini. Să-i mursice. Definitiv. Înainte şi după carnagiu, animalele primeau nişte frunză, tocată măruntă, cu dublu rol: sporea pofta de mîncare şi facilita digestia. De aici porecla lor. Tăietori de frunză la cîini.

- Acolo ai să găseşti pe cei mai mari amatori de cuvinte d-astea amestecate, îi spuse Ienupăr abţinându-se a nu mustăci pe sub mustaţa-i atent îngrijită. Du-te la ei şi te-ai scos. M-ai înţeles?

Ciudatul nu mai aşteptă o a doua invitaţie. Odată ajuns la locul indicat, după o scurtă prezentare, timp în care inşii îl ascultară făcându-şi semne numai de ei ştiute, fu primit cu zâmbetul pe buze apoi fu invitat într-un gang de alături, acolo unde chipurile se afla sediul lor.

- Mai scăpă lumea de unul ca el, îşi zise Ienupăr cu glas tare. Auzi trăsnaie: mărlăhaie e amestecătură de la hărmălaie. Altceva mai bun de făcut nu găseai?

O duzină de oameni ai Împărăţiei pătrunse în piaţă. Unii, mai necunoscători, considerară că indivizii făceau parte din garda personală a Împăratului. Alţii, mai cunoscători, îi luară pe primii în balon.

- Acum două seri visai că navigasem în viitor, se băgă în seamă un lungan purtând nişte şalvari verzi „asortaţi” cu o cămaşă portocalie. Ascultaţi: se făcea că era cam peste 175 de ani de acum încolo iar lumea sta scufundată în tot soiul de aparate, mici rău iar de pe ecranul lor populaţia râdea sau plângea. Activitatea se numea socializare dar să mă baţi dacă am priceput ce-i aia.

Nu-l ascultă nimeni. O cotarlă cu limba scoasă îl privea pe Ienupăr de parcă ar fi cerut ceva de mâncare. Primi în schimb un şut în bot, ocazie cu care o tuli schelălăind.

Cînd lumea văzu că în mijlocul duzinei de oameni ai Împărăţiei sta legat unu’ căscă ochii cît cepele şi nu mai dădu doi bani pe provenienţa uniformelor acestora. Prinsul era blond cu ochi verzi. Hainele îi erau cam terfelite, avea o zgârietură urâtă pe partea stângă (pornea de la tâmplă şi se pierdea sub ceafă) dar se ţinea demn în funii. Se vedea însă de la o poştă că i-ar fi prins bine un pătucean şi o mână abilă de femeie care să-i oblojească rănile.

- Pe cine prins-ai, şefule? întrebă Constantin pe un burtos care, după toate aparenţele, arăta a conducătorul duzinei de oameni ai Împărăţiei.

- Pe un visător, răspunse bărbosul care, undeva în adâncurile minţii, se surprinse admirând lumina solară ce se juca pe un zidălău vopsit în portocaliu. Şi-o mai face şi pe interesantul, mai crede în iubire. Din aia la prima vedere. Uite-te la el: bărbat fain, orice ai zice. Poa’ să aibă orice muiare vra numa’ că lui fix pe duduia Valerya i s-a pus pata.

Toată lumea bună o ştia pe duduia Valerya: fiica cea mică a lui Dinţoc Traian, apropiat de-al lui Vodă. Cam urâtă duduiţa dar recupera la capitolul inteligenţă.

- Chiar pe ea? întrebă circumspect Constantin.

- Chiar la el, zise bărbosul cu un aer de spovedanie. Mai interesant e altceva: hai că duduia n-ar fi la primul ei aventurier, cum s-au legat împreună aici e buba.

- Te pomeneşti că însuşi ta-su’ le-a dat binecuvîntarea!

- Asta mai lipsea, replică bărbosul privindu-l pe Ienupăr ca picat din lună. Duduiţa, după cum se ştie, îi place cărţile. Citeşte ca o apucată cât îi ziulica de lungă. Iarna, mai stă şi noaptea. Care de pe la patru jumătate după-amiaza încolo e o zi fără soare, dar asta e ceva, aşa, pentru cunoscători, m-ai înţeles?

Constantin se pierduse la finalul frazei bărbosului dar dădu din cap că da, înţelesese.

- Toader ăsta, continuă bărbosul trântindu-i un pumn peste falcă incriminatului, Toader Abraham auzi tu ce nume de necredincios, s-a apucat să-i toarne vrăjeli duduiţei despre un manuscris străvechi care vorbeşte despre un loc de trecere înspre o altă lume undeva prin nu mai ştiu ce ţinuturi îngheţate. Iar duduiţa l-a crezut. Că cică ea a fost dintotdeauna fascinată de portalurile de trecere.

- Portaluri de petrecere?, făcu Ienupăr intrigat. N-am auzit în viaţa mea de aşa ceva. Or fi scumpe?

- De unde vrei să ştiu eu ce-s alea portaluri de petrecere!?, îl repezi bărbosul. Tu chiar puseşi botul la vrăjelile lui Toader?

Neştiind cum să răspundă la o întrebare retorică (la orele de gramatică şi retorică o cam zbughea cu mintea pe coclauri numai de el ştiuţi), Constantin tăcu mâlc. Ceata oamenilor Împărăţiei se puse în mişcare. În urma ei rămaseră mirosuri şi pulberi.

Constant îşi văzu şi el de drum. La Hanul fără Nume, recitindu-şi visele, căzu într-un somn adânc. La Cocioba Nebunatică i se păru că vede (ceva) în viitorul apropiat recitindu-şi primele visuri dar de cum închise caietul viziunea i se topi. La Hruba Neadormiţilor ajunse la concluzia că poate toate aceste visuri consemnate de el prin puterea scrisului n-au nicio valoare şi ar fi bine să arunce caietul la gunoi şi să-i tragă apoi o beţie la mânăstirea fratelui Konstantinopol de să-i sară capacele. Fratele Konstantinopol se bucura oricum de oaspeţi, nu era necesar să-i aduci nu-ş’ ce caiet cu scrieri scriptice ca să te primească la el în chilie.

***

Pe la prînz dădu o călduroaie ce te umplea de transpiraţie. Era pe undeva prin apropierea mânăstirii. De fapt, dacă te uitai mai cu atenţie, ai fi şi putut-o vedea, aruncată la mare artă pe unul din acele colţuri de stâncă solitară care în ultima vreme se înmulţiseră în zonă ca ciupercile după ploaie.

Trecu o turmişoară de oi iar câinele care le păzea mai-mai să-i mănânce lui Constantin din palmă.

- Bre, de câte ori ţ-am zâs să-ţ educi potaia, bre!?, îl abordă el pe ciobanul care se apropia scărpinându-se între muşchii fesieri. Cu un asemenea dulău blând nu te văd bine.

- Preferai să fi spus asta dacă potaia mea blândă ţi-ar fi mursicat gambele?, întrebă ciobanul pe ton criptic. Şi cu vagi inflexiuni mioritice.

Se prea poate să se fi auzit şi un sunet ca de doină acompaniată de bucium dar nu bag mîna în foc pentru acurateţea informaţiei.

- Apropo, continuă ciobanul ca şi când i-ar fi ghicit intenţiile, gândurile şi dorinţele, acolo unde vrei mata să mergi e încuiat.

- Poftim?, întrebă Ienupăr cu ochii cât cepele.

- Încuiat, bre. Lacăte cât un cap de sugar la poartă. Nici să mori la uşa lor şi nu te primeşte.

Ienupăr procesă cu greu informaţia, mai ales că-i trecu fulgerător prin minte că trebuie să facă drumul înapoi. Şi, mamă-mamă, ce drum lung mai era.

- Da’ ce s-a întâmplat de...

- Nu ştie nimeni precis, raportă ciobanul. Scrie pe poartă doar atît: autoizolaţi. De ce, pentru cine şi cum, habar n-am. Da’ tu poţi să-ncerci ca să nu zici după aia că te-am indus în eroare.

             Ienupăr nu mai încercă. Făcu calea-ntoarsă. Şi caietul cu vise-revelaţii îl aruncă într-o râpă, ferm convins că faza cu „autoizolaţii” era un semn.