Blocajul

- Gimanstică de la prima oră! Bravo, felicitări! Şi marea: văd că e splendidă. Cristalină, ca să zic aşa. Ieri seara, pe la apusul ăla demenţial, erau nişte valuri de m-am cam speriat un piculeţ, sinceră să fiu.
     Dumnealui nu ştiu la ce să răspundă mai întâi. Vorbea disper(s)ata asta mai ceva ca o moartă..., scuze, ca o moară stricată.
     - Îmi întreţin corpul căci, vorba aia, viaţa-i scurtă, decise el a da replica după o vreme, timp în care, luând la puricat spusele ei, concluzionase că "asta cu sănătatea" era singura variabilă... veritabilă?... volubilă?... viabilă? exact, singura viabilă de pe axa comunicării ei haotice, restul mergea lejer aruncat la gunoiul îmbolovănirii limbajului.
      - Aşa?, făcu ea aruncându-i o privire indecent de intimă.
     - Păi aşa, cum altfel?, întrebă şi el observând cum un pescăruş, găinăţându-se din zbor, îşi aruncase încărcătura, bineînţeles fără nici cea mai mică urmă de intenţie, direct în păhăroiul cu ness-frappe al unui malac blond.
     Paranteză explicativ-descriptivă (ce poate fi sărită de minţile mai sensibile, pe câtă vreme analfabeţii funcţionali oricum n-o vor pricepe): malacul blond (mare amator de cafele, în soiuri şi combinaţii cât mai diversificate) îşi amesteca frappeul cu beţigaşul ăla de lemn, nelipsit de la orice astfel de beuturică. Iubi a lui, o roşcată ultracârlionţată (care din cauza climei meditareene se luase la întrecere cu fiorii încercaţi de o rea de muscă silită la abstinenţă şi revenită la normal după câteva luni) n-avea ochi decât pentru partea strict masculină a lui iubi a ei. Niciunul din ei nu fusese atent la splash-ul sosit din eter întrucât, cum spuneam, blondanul privea fascinat la multitudinea de fetişcane (până-n 20 de ani) ieşite la promenadă iar roşcovana era deja cu mintea la noaptea care, în camera de hotel, se anunţa fierbinte.
     Deci malacul şi-a mestecat cafeloaia, a luat o gură, a zis că e excelent preparată, a mai luat una considerând că parcă avea totuşi o mică amăreală (scăpase, poate, careva, din greşeală, cumva, vreun strop de lămâie!) iubi a supt şi ea, pofticioasă, din paiul lui, n-a sesizat nimic din amărăciunea cafeloaiei, gândul ei fiind în cu totul altă parte şi apoi, gata, vraja lor romantică le fu spulberată de o bandă de mopede.
     - Cum e să ai multiple personalităţi?, întrebă ea, pe numele ei mic... ăăă... ceva terminat în "ea", de parcă însăşi Cleopatra, moartă între timp prin muşcătură de viperă, i-ar fi apărut în carne şi oase, lui Octavian, seara pe răcoare, în costumul Evei şi având tatuat pe spate un covor.
     - Ce multiple personalităţi, nu pricep?, răspunse dumnealui, Adrian Mihai pe numele lui mici.
     - Ai zis că faci gimnastică pentru corpul tău, preciză "ea" de parcă s-ar fi pregătit să ia notiţe.
       - Absolut, replică Adi încordându-şi muşchii atenţiei.
     - Asta ziceam şi eu, confirmă "ea". Corpul tău e diferit de... tine? Când faci gimnastică pentru corpul tău, cum zici tu, sună ca şi când tu şi cu mintea ta sunteţi una iar tu şi cu corpul tău alta. De acord, nu zic nu, departe de mine rasismul dar totuşi... cum e? Genul ăsta de management trebuie că produce multă adrenalină, nu?
     Adrian Mihai rămase blocat. Pe dinăuntru, desigur, pentru că pe dinafară arăta ca un expert (în -isme) căruia i s-a cerut opinia în privinţa a diverse iar el, contemplând problema, urmează a da un răspuns exhaustiv.
     - Schizoidismul nu prea mă caracterizează, răspunse el ca şi când covorul de pe spatele tatuat al Cleopatrei ar fi prins brusc viaţă. Dar oare nu suntem cu toţii aşa? Împrăştiaţi?
     "ea", împrăştiată de la naştere, nu comentă. Nu de alta dar nu-şi găsi cuvintele. Şi le pierduse pe drum, gen. În realitate, şi ea fusese luată prin surprindere: avea din când în când "obiceiul" de a rosti chestii atât de sofisticate încât ea însăşi nu le-ar fi înţeles nici într-o mie de ani. Ca acum, de exemplu. Cu siguranţă o luase gura pe dinainte. Oare ce putuse să-l întrebe pe bietul băiat de o făcuse ăsta schizofrenică? Şi, implicit, pe el? Nu îndrăzni să întrebe. O lăsă aşa că, vorba aia, mergea şi aşa.      

Capcana

 Căldură încă de la primele ore ale dimineţii. Una dintr-aia uscată ce-ţi scrijeleşte căile respiratorii. Simţeai practic cum vipia vine din urmă, pândind ca ucigaşul misterios din thrillerul cu accente horror "Noaptea întunecată". Sau era "Noaptea umectată"?
     Imensitatea casei nu fusese întrecută decât de un prost-gust arhitectural la limita dintre imbecilitate urbanistică şi tembelism cadastral. Lângă viloaie staţiona o maşină ce trecea prin operaţiunea de împopoţonare specifică unei nunţi. Un chelios cu o barbă până la piept (pantaloni negri, lanţ de argint la brâu, vestă neagră, cămaşă albă asortată la un cercel în formă de cruce întoarsă în ambele urechi şi brăţări de piele la încheietura mâinii stângi) era ajutat de un grăsan cu cămaşă roz. Lipeau pe capota maşinii (un Audi secănd, cum altfel decât negru?) ditamai funda. Şi ea roz, exact în nuanţa cămăşii grăsanului. Ulterior, la poartă au ieşit şi câteva doamne, una mai dichisită ca alta, pe tocuri, cu fustanele vaporoase şi străduindu-se să dea dovadă de o senzualitate cât mai "wow". Că efectul nu era de "wow" ci de cămilă aflată în rut în căutare de partener printr-o turmă de leoaice e partea a doua.
     - De ce s-or fi agitând în halul ăsta încă de la prima oră?, îl întreb, nu fără o anumită nelinişte, pe Zamfir Stronţiu, unul din amicii mei imaginari.  
     - Nuntă, bre, îmi răspunde el jovial. Ori nu ştii ce-i aia?
     - Văd şi eu că se pregătesc de nuntă. Am şi menţionat-o de altfel încă de la începutul textului.
     - !?...
     - Nu contează. O ştiu alţi prieteni imaginari.
     - Înţeleg. Continuă, te rog.
    - Iacătă că continui: ce nu pricep e agitaţia asta obsedantă încă de la prima oră. Nu doar că e prea devreme dar pare, aşa, o agitaţie prea... agitată. Şi ca şi când le-ar face plăcere ciumecilor.
     - Păi nu ţi-am spus?, întrebă Zamfir, vag deranjat de neînţelegere.
     - Ba da, mi-ai spus dar poţi s-o mai reiterezi, nu mă deranjează.
     - Nunta, amice, vorbi Zamfir pedagogic, e o realitate sigură. Ca să mă exprim pleonastic e ceva concret, real şi precis.
     - Bun pleonasmul: realitate reală. Mai ai în dotare şi altele? Nu-ş' cum să-ţi spun dar parcă m-aş arunca într-o listă.
     - Ştiu. În facultate obişnuiai să concepi compendii în baza la orice. Nu trceea săptămâna fără să ai acolo, în agenduţa ta, măcar un compendiu. Cel mai mult mi-a plăcut ăla cu "ce-ţi trebuie la o casă, când te-ai mutat în ea". L-ai rescris de trei ori până să te declari mulţumit. Aveai patru pagini A4, două file cum ar veni, pe care le-ai îndoit şi le-ai prins cu capsă în agenduţă. Super!
     - În primul rând: nu era agendă şi nici agenduţă ci carnet. N-am scris niciodată într-o agendă. Asta-i ocupaţie de instinctual a cărui lume nu trece de marginea jobului. În al doilea rând: de unde ai mai scos-o şi p-asta cu compendiile?
     - Păi nu sunt prietenul tău imaginar? Ce ştii tu ştiu şi eu.
     - Ştiu şi eu?
     - Nu te alinta că nu te prinde. Te ştiam om serios.
     - Ai dreptate. Zi-i mai departe cu realitatea reală a minţii..., pardon realitatea nunţii.
     - Că bine zici, afirmă Stronţiu ca şi când i-ar fi dat dreptate unui savant de renume mondial ce afirmase că, din moment ce apa e prezentă în corpul uman, acesta evident că poate îngheţa la temperaturi scăzute, sus pe munte. E simplu: omului îi e frică de moarte pentru că nu înţelege viaţa. O percepe ca fiind destinaţia finală. De genul Raiul şi Iadul sunt aici, pe Terra, Dincolo nu mai e nimic pentru că Dincolo nu există. Mde, omul a cărui mândrie e cât casa nu are cum să vadă lucrurile altfel. În fine... Şi atunci blocajul e maxim. Nu poate accepta că viaţa e o etapă tranzitorie. Pentru că asta ar însemna să accepte, în viaţă fiind, caracterul ei iluzoriu. Prietenii, iubirea, familia, averea, cariera – toate astea nu sunt decât iluzii. Un megatest. Iar de la un punct încolo o mare capcană. Orice tolomac o ştie dar o ştie în adâncul inimii nu în plan conştient. Dar pentru că nu vrea să o asimilieze este în permanent conflict cu el însuşi. Şi de aici neliniştea. Iar de aici până la îmbrăţişarea unei realităţi sigure dar banale şi iluzorii ca nunta nu mai e decât un pas. Vorba aia: unii se îmbată cu alcool iar alţii cu propria realitate. Ebrietatea e însă aceiaşi.
     Am pus contactul, am dat drumul la aerul condiţionat, am demarat. Undeva în sufletu-mi o anumită căldură, în ciuda răcorii din automobil, stagna ca vipia călărind dunele de nisip sahariene.  

O ocheadă

De dincolo de gardul cimitirului venea un miros mortal de tămâie. Chiar i-o şi spuse:
     - Vine miros de tămâie. Nu simţi?
     De undeva din faţă porni să se audă glas de cocoş. Parcă erai la ţară iar nu la oraş, bloc cochet, patru etaje, puternic luminat pe timpul nopţii sărbătorilor de iarnă cu tot felul de briz-brizuri, mai mult sau mai puţin penibile.
     - Vag, dădu asigurări Ţimbronache Bogdan, atent la cum o tanti cu figură de cadavru ambulant hrănea cinci pisici, una mai jerpelită ca alta. Le hrănea cu "boabe" pe care le arunca spre boturile lor flămânde cum hrăneşti porumbeii cu firmituri duminică dimineaţa în Piaţa Centrală. Taie ăştia monumentele funerare de zici că-s apucaţi, continuă el pe ton oarecum sibilinic. Foamea de bani, tăticule! Ce nu face foamea din om. Uneori le taie cu tot cu candelele ce încă mai ard acolo în cubiculele lor. Cred că de aici vine mirosul ăla de care ziceai. 

Pe Elemporeanu Dragomir altceva îl frământa: 

- Cum adică "taie monumentele"? Nu pricep. 

- Nici eu. Ar trebui să cunosc tehnica doar pentru că am menţionat-o sau cum? 

- Păi aşa ai zis. Că citez le taie, 'cheiaşi citatu'.

- Da, aşa am zis. Ştiu foarte bine ce am zis. Încă nu m-am troglodit mental, replică uşurel ofuscat intelocutorul. Le taie adică le toaletează. Foamea de bani, ai uitat?
     - Cum s-o numi meseria asta? Toaleteur cruci cimitir?, se nelămuri Dragomir străduindu-se să zărească vreo treabă compromiţătoare manifestându-se de dincolo de gardul cimitirului.
     - Fenomenul mă depăşeşte, mărturisi celălalt ca la spovedanie. Ce-ar fi să te duci să-i întrebi? Să ştii că-s băieţi buni; dacă le faci cinste cu niscaiva troscău afli de la ei toată viaţa personală a celor din blocul de peste drum. Şi sunt acolo 100 de apartamente. O sută bătute în cuie. Sau în cap. Sau pe muchie, cum vrei s-o iei.
     Puţin cât le mai stagnă aromă de tămâie în nări, fiecăruia îi zăngăni prin minte câte o chestie care aparent n-avea nicio legătură cu locul pe lângă care trecuseră:
     a) întors recent dintr-un concediu în străinătate, Ţimbronache avu revelaţia faptului că bariera lingvistică transformă fabulosul act al comunicării într-o lume plată, redusă la funcţiile ei instinctuale. Când atât tu, turist tip gură-cască şi care oricum se uită la peisajul străinez ca viţelul la poartă nouă, cât şi localnicul (de la taximetrist până la recepţionerul hotelului unde eşti cazat) o rupeţi într-o engleză (limbă de circulaţie internaţională!) plină de greşeli mai ceva ca un şcolar de clasa a patra se cheamă că habar nu aveţi pe ce lume vă aflaţi. Realmente nu aveţi habar.
     b) certat cu iubi vreme de aproape o lună (niciunul dintre ei nu-şi mai amintea, în prezent, de la ce anume pornise totul... de la o ceaşcă de ceai? parcă?) şi împăcat cu aceiaşi iubi de nici 24 de ore, Elemporeanu îşi recunoscu sieşi că are o problemă cu femeile. De mic o avusese şi nu din cauza propriei sale mame cât mai ales datorită ei. Dragomir căpătase, datorită relaţiei cu persoana aceea puţin sărită de pe fix, puţin nonconformistă, oarecum doldora de o cultură generală excepţională, neîntrecută decât de o fire ce putea da dovadă uneori de o răutate strigătoare la cer, un talent înnăscut în a sesiza fie şi cea mai mică încercare de manipulare. A femeii către bărbat. Cum o sesiza cum se închidea în el. Iar pe de altă parte devenea sarcastic, insultător de acid la adresa manipulatoarei. Nu suporta să fie manipulat. Adică să fie transformat într-un cal de bătaie a unor dorinţi, şi aşa lipsite de logică, ale unei fiinţe care, neavând mijloace raţionale de convingere, recurge la exerciţii d-astea mentaliste de bâlci.
     Se împăcase cu iubi dar gustul amar n-avea să-i dispară prea curând. Era şi iubi asta a lui ca toate celelalte: nici cea mai mică dorinţă de elevaţie spirituală, nevoia de estetic era pusă pe ultimele locuri (din ultimele locuri) ale dezvoltării personale iar artisticul fusese redus la căscat gura prin muzee cu vechituri şi schelete la picioarele cărora stau scrise, cu litere microscopice, detalii legate de viaţa lor, detalii pe care oricum nimeni nu le băga în seamă.
     Când îşi luară rămas bun, fiecare dintre ei trăi cu impresia că nu mai avea să-l vadă niciodată pe celălalt. Cum niciunul din ei nu le avea cu telepatia, senzaţia fu redusă la o privire pentru care un ochi neavizat arătă ca o ocheadă între persoane având orientare sexuală contra firii.   

Spiritul de cireadă

- Stai că nu înţeleg; piesa aia e o dramă, zic intrigat.
     - Şi încă ce dramă, mă Radule. Merită, după părerea mea, toate premiile posibile, spune Sabin Jintianu privind apele fluviului scurgându-se molcom.
      - Exact p-asta n-o pricep, revin ca apucat de streche. De ce să primească premii?
      - Bună gluma asta, replică Sabin privindu-mă o secundă în ochi. Te asigur că e de nişă şi nu cred că o poate înţelege oricine.
     - Nu-i, bre, nicio glumă. Uite, sesizez, dacă vrei, un paradox: drama surprinde situaţii de viaţă pe care în mod conştient nu le alege nimeni. Gen, dau un exemplu, familie disfuncţională, rasism, hărţuire sexuală şi psihologică, nepotriviri de caracter şi câte şi mai câte. Pentru asta dăm premii? E ca şi când, după ce ai privi la teveu ştiri dintr-astea cu morţi şi accidente terifiante, aplauzi de unul singur în faţa micului ecran iar apoi suni la televiziunea cu pricina felicitând-o pentru grozăviile oferite. Nu zic că ar trebui să ai alt tip de reacţie – dacă râzi la grozăviile alea e clar să ai o problemă mentală – zic doar că e ceva în Danemarca putred rău. Ceva nu se pupă.
      - Se pupă totul dar nu vrei tu s-o vezi. Umbli cu mofturi d-astea de ins căruia nu-i ajungi la nas nici cu prăjina. Nu-ţi place drama? Nu te uita. Schimbă canalul.
      - Nu te supăra dar gândeşti mărunt. În termeni de natură şi misiune a artei am serioase îndoieli că drama trebuie inclusă aici. Uite, hrăneşte, de exemplu, mintea unui adolescent cu Ana Karenina, Fraţii Karamazov, aventurile parveniţilor şi zgârciţilor lui Balzac ori rataţii povestirilor lui Hemingway şi vezi ce fel de om matur, în deplin control pe propria viaţă şi personalitate, vei obţine. Singura diferenţă între el şi un tinerel d-ăsta care pune într-o zi mâna pe armă şi omoară nevinovaţi e că primul nu-şi ocupă mintea cu universul violent al jocurilor pe calculator. Atitudinea ambilor în faţa umanităţii rămâne aceiaşi: pesimism şi neîncredere. În ceilalţi dar mai ales în ei înşişi.
      - Ţi-a mai zis până acum cineva că tinzi s-o iei rău de tot pe ulei pe aleea speculaţiilor?
      - În primul rând nu-i vina mea că lumea e întoarsă pe dos şi că am capacitatea de a vedea acest joc murdar al ei. În al doilea rând, într-un fel care are legătură cu primul, uită-te cu atenţie la populaţia care frecventează mallul, mai ales într-o zi de sărbătoare, şi o să-ţi dai seama: undeva acolo sus există un interes masiv pentru menţinerea oamenilor în sfera propriei bule. Cu cât eşti mai ignorant  - şi asta crede-mă se vede pe faţa şi în gesturile tale – cu atât eşti mai uşor de manipulat.
      - Până la urmă, ca să nu uităm de unde am plecat, ce ai cu drama? Că nu prea se înţelege unde baţi.
      - Domnule Jintianu, zic nu fără un aer pedagogic, ţie ţi-ar conveni să vizionezi, de exemplu într-un concediu de 6 nopţi şi şapte zile, numai drame? Nu telenovele, atenţie! Drame dintr-astea serioase finalizate, eventual, cu crime şi cu mutilări sufleteşti?
      Jintianu dă să răspundă dar, din cine ştie ce reflex intern, renunţă în ultima secundă.
      - Crede-mă că nu ţi-ar conveni. După 6 zile de vizionat drame o să ţi se înăcrească sufletul mai ceva ca un borş stricat. Iar faptul că actorul cutare a jucat excepţional sau regizorul ics a avut ditamai viziunea va fi egal cu zero.  
      Doi pescăruşi trec peste ambarcaţiune în sunetul ăla al lor caracteristic de sugar plângăcios.
      - Suntem ipocriţi, asta e concluzia, zic sec. Nu noi, artiştii în primul rând. Fie ei din domeniul vizual sau cel literar. Noi, spectatorii şi cititorii, venim pe locul doi. Aplaudăm jocul actorilor, viziunea regizorală, stilul scriitorului dar la conţinut nu se gândeşte nimeni cu adevărat. Pune-l pe un soldat care a supravieţuit bombardamentelor de la Verdun să vizioneze un film despre război! Crezi că o să-i mai ardă omului ăla de jocul actoricesc şi viziunea regizorală? Dă-i unei adolescente care trece prin şocul legat de divorţul urât al părinţilor ca temă să scrie un eseu despre un mare roman dintr-ăsta psihologic unde personajele experimentează drame ale mutilării sufleteşti. Te pomeneşti că fătuca va realiza tema, citind romanul, cu un entuziasm delirant, nu?
      - Eşti absurd, hombre. Nu ai cumva de gând, dacă s-ar putea, să arunci pe foc toate operele de artă, vizuale sau literare, conţinând drame? Să rămână numai ce? Filmele de comedie şi romanele poliţiste?
      - Habar nu am ce ar trebui să rămână, cert e că adevărata funcţie a artei, şi nu mă refer la catharsisul declamat de Maiorescu, rămâne de descoperit. Mai ştii, poate o vom afla-o de la fiinţele mici şi verzi care, cu ozeneurile lor ce străbat spaţiul cosmic cum ne ducem noi cu automobilul la mall, au aflat deja secretul.