Înţelesuri ascunse

Elevul intră în clasă. Ora a început de aproape cincisprezece minute. Cadrul didactic vorbeşte. Aprins. Explică. E foarte corect şi logic în tot ceea ce spune. Ca de fiecare dată, unii elevi îl ascultă, alţii se prefac a-l asculta, în ochi putându-li-se citi o plictiseală maximă.

Când întârziatul intră în clasă o mică rumoare se naşte instantaneu. Freza numitului face toţi banii: o creastă ca de cocoş, vopsită în verde. În rest: outfit negru. Pe spatele tricoului o inscripţie cu litere gotice pe fundalul unei cruci cu margini galbene: „exystentyalya”. Nu poţi şti ce e: numele unei formaţii rock, numele unui album al unei formaţii rock, numele unui concept filosofic, al unuia estetic, numele unei cărţi? Nu-i pasă oricum nimănui. Ar trebui?

La intrarea elevului în clasă cadrul didactic îşi întrerupe discursul. În primele clipe simte nevoia să-l mânjească pe întârziat cu o ironie. Una dintr-asta fină în faţa căreia târtanul se simte ca peştele pe uscat: nu poate replica deşi ar vrea pentru că nu are vocabular suficient dezvoltat. În următoarele clipe însă ceva îl determină să-şi schimbe radical tactica; îşi îndreaptă atenţia spre clasă pe care o atenţionează să înceteze cu atitudinea asta, ce, n-au mai văzut verde la culoarea părului? Trebuie să ne exprimăm indignarea la fiecare gest ieşit din tipare? Numai în Evul Mediu şi-n dictatură se mai putea întîmpla aşa ceva.

Întârziatul nu dă însă semne că i-ar fi recunoscător profesorului pentru că i-a luat partea. De fapt, nu dă niciun fel de semne. Stă pur şi simplu în picioare, orb şi surd la lumea înconjurătoare. Cadrul didactic îi face semn, indulgent, că se poate deplasa în banca sa. Ăsta: nimic. O voce din ultimele bănci îl somează pe întârziat să se mişte dacă nu vrea să-i adoarmă pe toţi. Altă voce îi recomandă să se ia la întrecere cu un melc, proba de 100 metri garduri. Zâmbete pe înfundatelea..

...Fulgerător, de sub tricou, din spate, întârziatul scoate un revolver. Sala încremenşte într-o linişte apăsătoare.

Cadrul didactic îl priveşte pe întârziat adânc în ochi. Lasă pixul pe foaie, încet, ca şi cînd s-ar teme să nu-l spargă.

Elevul întinde braţul înarmat împungând ameninţător sala. Nu mai zîmbeşte nimeni. Panică în priviri, un început de teroare aici, un început de groază dincolo. Cu toţii se agaţă, disperaţi, de profesor.

Elevul, de parcă ar fi intuit-o (sau de parcă atâta ar fi aşteptat?) îndreaptă arma spre cadrul didactic. Un murmur, ca de fani a căror echipă pierde finala la loviturile de departajare, străbate clasa.

Arma, un revolver cu ţeavă scurtă, luceşte hipnotic.

„Ruleta rusească, îşi spune cadrul didactic cuprins de revelaţie. Semnele, trebuie să fii atent la semne. Le primeşti oricum de pretutindeni. Important este să nu ţii ochii închişi.”

Priveşte cu atenţie butucul revolverului.

Din unghiul sălii (sau pur şi simplu din alt unghi) zici că profesorul ar vrea să-i spună ceva întârziatului pe cale strict vizuală iar insul nu pricepe.

„O fi ştiind să ia ţinta?... Şi-o fi dat seama că nu-i încărcat la capacitate maximă?”

- Ei, ce mai aştepţi?, îl repede el pe elev. Nu tragi? Ţi-e frică? Oricum, nu dai doi bani pe mine.

Undeva, în faţa cadrului didactic, la întretărierea degetului arătător al elevului şi trăgaciul revolverului lucrurile stau în dubii. Ceva se mişcă, e adevărat, dar încet, agonizant de încet.

Cadrul didactic continuă să-l privească adânc pe întârziat în ochi. Are o lumină pe chip, o însufleţire şi un calm ce inspiră o uimitoare siguranţă de sine. E ireală o astfel de siguranţă, îţi poţi spune. Aşa ceva nu vezi nici măcar prin filme.

- Hai, băieţel, trage! O secundă şi gata, s-a isprăvit. Dincolo e marele neant. Te risipeşti ca un fum. Bogat, sărac, prost, inteligent, xenofob sau pacifist, altruist sau avar, preşedinte de ţară sau măturător de stradă nu mai contează. Când ai plecat Dincolo totul, aici, pentru tine s-a terminat. Hai, trage. Fă-mi şi mie o bucurie pe ziua de azi.

Mişcarea veni din lateral. Profitând de situaţie, adică de ezitarea întârziatului înarmat, un coleg de clasă ieşise tiptil din bancă apoi se năpustise asupra ţintei placând-o ca la fotbal american.

Se auzi o împuşcătură, cineva ţipă, cei doi fură cât ai clipi la podea însoţiţi de o bufnitură seacă. Glonţul atinsese icoana cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Fix în mijloc.

Cu paşi mari, atenţi şi calculaţi, cadrul didactic se îndreaptă spre cei doi, smulge arma din mâna atacatorului, îi face vânt sub caloriferul situat sub geamul din partea cealaltă a clasei...

***

- Nu pot să cred că nu ţi-a fost frică.

- Da’ am zis eu că nu mi-a fost?

- Aşa ai lăsat să se-nţeleagă.

- Sufletul! M-ai înnebunit cu ideea asta a ta fixă. Denotă sterilitate intelectuală, zău!

- Ce idee fixă? Ce sterilitate?

- Prostia asta a ta cu „ce am vrut să spun”. Sau, extrapolînd, „ce înseamnă cutare lucru” zis de cineva. Nu înseamnă nimic, aia e buba. Nu în cazul tuturor, adică. Poţi să analizezi aşa, cu înţelesul din spatele înţelesului, vorbele politicienilor, ale oamenilor de afaceri, ale persoanelor publice, în general vorbind. În cazul simplilor cetăţeni...

- Ehei, ce bine ar fi să fie cum spui tu. Ar fi minunat. Dar nu e.

- Aşa e. Dar nu cum crezi tu. E greu de crezut că pot exista oameni pentru care ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, nu? E greu pentru că, fără nicio insinuare personală, ne-am obişnuit să trăim în minciună. Cică e mai palpitant aşa, mai plin de adrenalină.

Pe Ciolănoiu Ovidiu, profesorul Constantin Emil îl auzise în câteva rânduri, pe holurile liceului, o dată la intrarea elevilor, din curte, acolo unde se adunau ciopor, la o ţigare, cam toţi golanii... pardon, toţi popularii şcolii şi chiar şi în Grădina Publică, plimbându-se galeş cu trei inşi îmbrăcaţi ca de pe gard, vorbind despre „ruleta rusească”. Vorbind cu voce trepidantă. El, profesorul, trăise cu impresia că elevul fusese impresionat de o nuvelă fantastică, discutată la clasă, despre un individ care, cu un curaj nebun, tot sporise numărul gloanţelor, la un joc ilegal de ruletă rusească, desfăşurat prin catacombe sordide, până ce se ajunsese la şase gloanţe în butuc. Individul scăpase pentru că în clipa apăsării pe trăgaci se declanşase ditamai cutremurul. Peste câteva timp insul, de acum milionar, murea în miez de noapte din cauza unui infarct provocat de un hoţ care-l ameninţa, într-un gang, cu un pistol-brichetă.

- Vezi, mai bine te-ai fi făcut profesor de ştiinţe exacte. Măcar ştiai că elevul are ceva cu tine pentru că l-ai picat. Clar, fără dubii. Aşa, la umanioare, îndoiala te va urmări toată viaţa: a avut sau n-a avut ceva cu tine, a fost sau n-a fost impresionat de textul predat de tine?

- Greşit, bre. Asta e interpretarea ta. Eu am vrut să spun altceva: cine nu stăpâneşte literatura, în speţă mecanismele ficţiunii, devine o victimă a propriei naturi găunoase.

- Vezi că până la urmă ai ajuns la vorba mea!

- Ce vorbă?

- Aia cu „am vrut să spun că”.

           - E, aici, coane Fănică, curat „am vrut să spun că”.