Meteoritul (7)

            Cînd soseau în preajma castelului lui Purpură-Împărat, Gerila îi spuse la ureche lui Ilie că scârba de crai era pasionat, în secret, doar de nuanţele de gri. Dar asta nu se putea constata decât în apartamentele sale private. Altfel, pretutindeni, după cum se şi putea vedea cu ochiul liber, castelul era împopoţonat cu toate nuanţele posibile şi imposibile de roşu. În cealaltă ureche, Radu îi atrase atenţia, tot şoptit, că să nu pună prea mult preţ de vorbele Gerilei întrucât, dacă nu cumva a şi observat-o între timp, dumneaei era în plin proces de preschimbare anatomică; lucru care o predispunea pe creatură la tot soiul de impresii trăsnite despre orice, oricine, oricunde, oricum. Bănuind ceva cu abur de bârfă serioasă în care se dorea ca el să fie atras pentru a arbitra, eventual, nişte opinii care se băteau cap în cap şi cum bârfele îl plictiseau de moarte, Ilei le dădu dreptate ambilor dar făcu precum îl tăie capul.

- Băi, fratelo, începu el ca şi când s-ar fi adresat cuiva cu un coeficient de inteligenţă alarmant de scăzut, comunicarea e cheia, m-am înţeles? Păi, da, dar comunicarea e un act bilateral nu unilateral. Eu degeaba vreau să comunic, adică să-mi doresc ca mesajul informaţiei mele să ajungă corect, nedistorsionat la receptor dacă ăsta nu şi-o doreşte, ba, mai mult decât atâta, se ghidează după schema  „ia să vedem noi ce lucruri ascunse, murdare, vrea să-mi spună ciolovecu ista”. Nu, greşit. Când comunici trebuie să fii conştient că receptorul trebuie să se situeze pe aceiaşi lungimă de undă cu tine. Altfel e egal cu zero.

Gerila, la auzul acestei luminoase teorii, căzu într-o stare meditativă adâncă iar Radu începu, paradoxal, să bolborosească ceva despre cum naratorul unui text nu e ca în viaţă...

-...în viaţă, zise el de parcă altcineva ar fi rostit acestea în locul lui, el privind, melancolic, spre un punct fix de la linia orizontului, nu e nimeni care să-ţi şoptească în ureche ce simte, ce crede şi ce gândeşte cutărescu. Asta e o iluzie care numai în poveşti se poate manifesta. Şi apoi, ca s-o spunem p-aia dreaptă, în ce măsură un astfel de narator-zeu îmbunătăţeşte story-ul? Că de stricat e clar că-l alterează. Altfel spus, în ce măsură prezenţa lui, mai mult sau mai puţin pe faţă, dă plusvaloare naraţiunii? Ce, când contempli un tablou vine pictorul lui şi începe să-ţi explice „ce-a vrut să spună” prin felul în care a aranjat culorile? Nu, îl priveşti şi pace. Îţi place, bine! Nu-ţi place? Să fii sănătos.

După care traseră toţi câte una mică, Gerila inclusiv dintr-un fel de ploscă pe care Zamfir o şterpelise de la bucătăria palatului lui Nuţi când asta nu era atentă, preocupată fiind cu lectura unei poveşti de dragoste în care naratorul făcea uz la greu de darurile sale omnisciente.

- Bun tare sucul ăsta pe prune, spuse careva lingându-se pe bot. Parc-aş mai lua o porţie.

- Parcă aş ţine cu tine, spuse altul lingând buza păhărelului.

- Mucles, bre. Data viitoare. În ritmul ăsta până diseară n-o să ne bem decât lacrimile, tăie Zamfir, autoritar.

- Hai c-am ajuns, Menfise, spuse Ilie de parcă ar fi început un discurs rostit la înmormântarea unei glorii literare. De acum încolo, Dumnezeu cu miile.

-...cu milă, bre.

-...ba cu mila.

- Taci, bre, că Dumnezeu nu bate cu băţul.

- Ba, din cîte am auzit, Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă în trestie... ăstaaa... traistă.

- Da, dar dacă traista ţi-e tristă atunci lucrurile se complică.

Între timp pe cer se buluciseră nori. Pături vinete ce îşi făceau de cap pe la marginile orizontului. Nişte grăsani agitând flamuri pe care stau desenaţi nori din care picura apa urlau în dreapta şi-n stânga că oamenii să fie atenţi, să se evite deplasările inutile, să se ia toate măsurile de protecţie şi autoprotecţie necesare, să se rămână în case, să se ferească de copaci şi alte obiecte care ar putea cădea şi răni şi să se ajute persoanele din proxima vecinătate dacă se putea.

            În rest era totul în regulă: oamenii îşi vedeau de ale lor, copiii o zbugheau prin toate colţurile şi cotloanele, chiar şi natura părea să ţină cu populaţia – venea de pretutindeni o aromă de tei înflorit, adia un vânticel paradisiac, gâzlele bâzâiau paşnic. 

Meteoritul (6)

    - Chiar aşa, dom’ Baltazar, tu ştii povestea lui Ilarion?, îl abordă Radu sorbind lent dintr-un pocal de argint un vin alb turnat cu grijă dintr-un ulcior de lut pe care Soarele şi Luna erau desenaţi ca având chip omenesc zâmbindu-şi ca doi porumbei.

     Presimţind ce avea să urmeze – o destăinuire dintr-un trecut nu chiar atât de îndepărtat – Ilie răspunse precaut:

     - Da, bineînţeles. Ştiu tot. Că n-o arăt e altceva.  

     - Tata mi-a atras atenţia să nu pun botu’ la orice prostie pe care mi-o va debita orice necunoscut ce-mi va ieşi în cale. Să casc bine urechile şi să diseminez mereu informaţia, începu Ilarion adresându-i-se lui Ilie de parcă n-ar fi auzit nimic din comentariul acestuia. Am plecat în călătoria mea iar când am ajuns la o intersecţie – două indicatoare. Pe unu’ scria „Meka cerească”, pe altul „Meka laică”. Primul arăta în jos, al doilea tot înainte. Stau în dilemă cu privire la calea de urmat şi atunci apare ca din neant un ins: pleata lungă lucitoare, înalt, uscăţiv, mustaţă înfoiată, deasă, neagră ca pana unei ciori, sprâncene împreunate, un coş mic pe obrazul drept (de la bărbierit, probabil, sau mâini murdare), purta o cămaşă subţire şi albă cu floricele, pieptar cu bumbi de argint iar în mâna dreaptă ţinea un bici cu codoriştea de os împodobită cu însemne stranii.

     Ca şi când mi-ar fi ghicit gândurile îmi zise de calul lui vorbitor dar care nişte zmei îi tăiaseră limba, el însuşi abia scăpase din mîinile lui.

     - Ale lor...

     - Nu, mîinile lui.

     - M-ai pierdut...

     - Şi pe mine.

     - Se ataşase de una, Varga, cu pielea tuciurie, o bunătate... pardon, o frumuseţe dar asta fusese pusă ca să-i ia minţile. Fata, îndrăgostită lulea, îi mărturisise capcana în ceasul al douăsprezecelea. În apa care o băuse din fântâna unde-şi dăduseră ei întîlnire, ciumpalacii turnaseră dinainte plante cu efecte... ăăă... cosmice. Aproape că nu mai era nevoie de intervenţia lor, subiectul făcându-şi singur de petrecanie. Dobitocu’, pletosu’, janghina pămîntului, nu i-ar mai ajunge zilele, aşaaa... ah, ce m-am răcorit, nu era dintr-ăia fraierii. S-a luptat cu el da’ şi cu ei. Măcel în toată regula.

     - Acum am înţeles.

     - Şi eu.

     - Ce oameni, domle! Ce oameni!

     - Mie-mi spui!?

     - Da’ cui?

     - Băi, eşti prost?

     - Băi, eji nebun?

     - Şi uite aşa m-am luat cu el. Cu dobitocu’. Cu paciurul şi cu matracucul, acoperi din nou hărmălaia Ilarion. Cică pe la Meka laică aveam să ieşim la liman că Meka cerească era încă în construcţie, nu era de văzut decât schele acolo.

     - Parc-am mai auzit de numele ăsta. Meka. Unde am mai auzit însă vorbindu-se de ea?, iată întrebarea.

     - Eu am auzit altceva: spune că meşterii s-au folosit de o jertfă umană, o muiere mai exact, pentru a-i ridica temeila. Care se tot surpa. Alt mijoc de ridicare a Mekăi nu s-a putut exista.

     - Ce rasişti! De ce n-au sacrificat un bărbat la temelie?

     - Pentru că au lucrat cu Necuratul, bă! D-aia!

     - Corect.

     - Misogini.

     - Corect misogini.

     - N-au niciun respect pentru muieri, asta e clar.

     - Corect că n-au.

     - Total incorect, fenomenu’.

     - Corect incorect.

     - Auzi, dobitocu’ cel pletos... s-a prezentat măcar?

     - Hiperion, aşa mi-a zis că-l cheamă.

     - Ce nume o mai fi şi ăsta?

     - Probabil că mămica şi tăticu’ lui au stat mai prost la capitolul imaginaţie cînd l-au botezat.

     - Nici lui nu i-a plăcut la început da’ cică se obişnuise cu el. Acum, dacă l-ai fi luat în balon pe chestia asta, l-ar fi durut la bască.

     - Vrăjeală, spuseră ascultătorii în cor iar pomul sub care stau vibră şi el, galactic.

     Petronel, atent, se ridică şi puse la rădăcina lui o bucată de turtă dulce.

     - Şi arborii au suflet, zise el criptic. Dacă-i asculţi afli o sumedenie de chestii.

     - Ajung, cu alde Hiperion, într-un puţ, continuă Menfis. Asta era Meka laică. Un mare puţ. O mină, mai exact, din care nişte boieri, cândva, crezuseră că pot să se îmbogăţească extrăgându-i platina şi diamantele.

     - Deci n-au reuşit?

     - Au reuşit un cartof, aruncă Ilarion cu obidă. Oricum, nu asta era ideea. Faza fu că m-am trezit, la curtea unchiului, eu pe post de sclav, el pe post de mine. Adică de prinţ. Cred că am fost drogat, altfel nu-mi explic, termină Menfis gata să izbucnească-n plâns.

     - Lasă-mă să înţeleg, făcu Ilie scărpinându-se la caise. Ai ajuns cu hipiotu’ tău la un puţ părăsit şi ai ieşit din el pe post de sclav, nu!? Fără să ai o explicaţie logică pentru asta.

     - Da.

     - Decât, aşa, o bănuială.

     - Şi de atunci ăsta-şi bate joc de tine după bunul lui plac trimiţându-te în misiuni sinucigaşe.

     - Iarăşi exact.

     - Am zis eu de când te-am văzut că eşti inteligent dar am aşteptat să am confirmarea, veni ca un ecou glasul lui Zamfir.

     Nimeni din cei prezenţi nu pricepu unde bătea dumnealui prin asta. Dar nici nu se sinchisi s-o afle.

     - Păi atunci e simplu, izbucni Ilie. Ai fost hipnotizat.

     Câteva secunde nu se mai auzi nici musca.

     Apoi, de undeva din odăile palatului lui Nuţi, cineva răcni că „el îi vrea (pe aceia) chiar dacă ei nu-l vor”.

     Apoi grupul concluzionă că pentru a-şi recăpăta demnitatea pierdută, Menfis trebuie să spargă hipnoza. Ceea ce nu era atât de simplu pe cât suna deoarece necesita ca Hipi să fie de faţă. Ori ei era în drum spre Purpură-Împărat ca să i-o aducă lu’ Hipi pe fata acestuia.

     Câteva zeci de alte secunde nu se mai auzi nici muscă, nici ţânţar, nici zgomot intestinal nici nimic.

     Apoi, de undeva din odăile palatului lui Nuţi, o voce afectată atrase atenţia că el e suflet de artist, de aceea, pentru păcatele sale din tinereţe, fusese condamnat să-şi amintească tot trecutul.

Meteoritul (5)

            Palatul lui Nuţi. Căruţe la greu, cai deshămaţi, unii, care mai erau şi vorbitori, îşi negociau la sânge un loc în grajdul din spate, rezervat creaturilor înzestrate cu puteri supranaturale, focuri de tabără, tarabe cu nimicuri, fiinţe de toate neamurile: zmei renegaţi, zmei la bustul gol pe spatele cărora sta desenată cu litere gotice sintagma „balaur cu şapte capete”, feţi frumoşi urâţi cu spume (unu’, tolănit picior peste picior într-un scaun ce arăta a tron împărătesc, citea dintr-o carte mare cât un ceaslov, cu coperţi argintate şi pe care era scrijelit cu litere din bronz „Valea Plângerii”), pitici din Ţara Piticaniilor trosnindu-şi fălcile a spleen, babe Cloanţe deghizate în fetişcane nurlii şi care-şi stăpâneau cu demnitate vagi zgomote intestinale, ba într-un colţ şi două Ilene Cosânzene tunse băieţeşte şi care, afumate zdravăn, chicoteau într-una jucându-se cu nişte margarete cărora le rupeau petalele când prea repede când prea lent. Ocazional, peste toţi şi peste toate, de undeva din odăile palatului, se rostogolea, ca buzduganul din poveste, vocea proeminentă a lui Nuţi:

- Lasă gălăgia-n sala de mese.

Undeva mai în fundul curţii, înspre miazănoapte, acolo unde iarba creştea mătăsoasă iar sub umbra falnică a pomilor nu circula picior de muscă sau ţânţar, copacii aceia fiind renumiţi pentru antipatia lor contra neamului insectoid, ascuns practic de vânzoleala din jur printr-o căruţă cu coviltir, pâlpîia un foc vesel împrejurul căruia şedea o mână de oameni prăvăliţi întru hodină.

- Bre, Ilarioane, drept să-ţi zic, înfricoşată poveste spuseşi. Aveam de gând să rostesc şi eu una da’ a ta m-a depăşit din start. O recunosc sportiv.

Toate privirile se întoarseră spre Petronel, cuprinse ba de o curiozitate ironică ba de o ironie curioasă. Mai puţin Ilarion însuşi care arăta ca scufundat în el însuşi.

- Care poveste, vericule?, îl abordă Gerila de parcă mai avea puţin şi-i dădea cu ceva în cap. Am tăcut cu toţii de mai bine de 27 de minuţele.

- O fi luat ceva la bord fără ştirea noastră, zise careva râgâind a ceapă.

- Hai, bă, nu ştiţi şi voi de glumă?, se apără Petronel apucându-se de executat întinderi musculare complicate printre crengile copacilor. Mă refeream la ce ne-a zis Ilarion când ne-am întâlnit prima dată. Mi-a rămas întipărit în minte, ce vreţi!? 

Meteoritul (4)

     Erau cam vreo cincizeci de mii de suflete. Protestau împotriva Kăluşarylor şi a reuniunii lor care se întâmpla zilele astea. Kăluşarii, le subliniară în scârbă demonstranţii, n-aveau niciun respect: nici pentru fiinţa umană şi nici pentru natură. Nu îi interesa decât banul.

     - La început a fost chiar super, îi abordă un bărbos, constituţie atletică, desene ciudate pe braţele-i muşchiuloase, privire de idealist uşor nonconformist. Adică ieri. Era un adevărat carnaval p-aici. Super rău. Erau piese de teatru satiric, erau dansuri care băteau înspre favoritismele clasei conducătoare, era chiar şi muzică de fanfară.

     - Vrei să spui că acum e.. ăăă... cum? Urât?, întrebă Petronel scărpinându-se după ureche.

     - Păi nu e evident?, făcu zdrahonul. Ce fel de manifestaţie mai e şi aia unde nu se petrece nimic? 

     Într-adevăr, dacă priveai mai atent mulţimea puteai observa că aceasta înainta, calm şi marţial, dar în afară de asta – nimic. Câteva pancarde aici, doi-trei obosiţi strigând ceva într-o limbă necunoscută dincolo, mai erau şi unii care, cu frizuri ca dintr-un alt secol, după ce scandau neîntrerupt vreme de un minut şi jumătate, arătau o mutră de o veselie tâmpită.

     - Încotro mergem noi acuma domle?, întrebă Ilie, pe jumătate în dorul lelii şi pe jumătate cuprins de gânduri numai de el ştiute.

     - Cum unde, înspre Palatul lui Nuţi, veni promptă replica lui Radu.

     Ocoliră cum putură mulţimea, mai exact se strecurară printre manifestanţi mai luându-şi un pumn, o înjurătură dar până la urmă intrară în cetate şi de aici pînă la Palatul lui Nuţi nu mai fu decît un pas.