Prunele (2)

În livadă era linişte. Dacă îţi încordai auzul puteai percepe că vine de undeva o suavă melodie de acordeon. Cum stătea mai delicat la capitolul încordare împăratul nu auzi nimic.

Se aşezase la rădăcina unuia dintre cei şapte pruni şi nu-şi putea lua gândul de la faptul că „aici ne întoarcem cu toţii, în ţărână, orice am face. Degeaba zic unii că există viaţă după moarte, prostii şoptite lui iubi sub clar de lună ca s-o vâri mai repede la tine-n aşternut! Aici ajungi în final. Restul e speculaţie. Doi metri sub pământ. Gata, end of story.”

Privi crengile pomului de parcă ar fi aşteptat o confirmare din partea lor. Nu veni, desigur, nimeni cu nicio confirmare.

“De ce n-oi fi pus pază ca lumea, de exemplu o armată!?, îşi continuă el contemplarea. Oricât de hoţ ai fi n-ai cum să treci de atâtea suflete. Şi înarmate până-n dinţi. Deci n-ai cum. Iată o logică care-mi scapă. Dacă ai văzut că fiii tăi au eşuat în paza pomului, unul mai glorios ca altul, ce te-a făcut să crezi că tu vei reuşi? Ai văzut-o la horoscop?”

Mezinul se trezise dimineaţa, după ce se antrenase (în secret faţă de fraţi săi) mai bine de trei luni cu referire la cum poţi sta treaz toată noaptea fără să închizi un ochi, murdar de prune la gură ca un copil ce a dat iama în borcanul cu magiun. Prilej pentru fraţii săi să râdă de el cu lacrimi. Haralambina îl porecli pe loc “magiunel”. Geaba le-a zis Marius că “râde ciob de oală spartă”, au râs ăştia marii de el cu gura până la urechi.

În zare, culmile înceţoşate ale Muntelui Sur îşi vedeau nestigherite de ale lor. Aici, în livada domnească, umbrele înserării se aşterneau cu graţie. Pământul era uscat dar, la intervale haotice de timp, te pălea, bizar, impresia unei umezeli ca de peşteră adăpostind creaturi slinoase ce-ţi dau boleşniţă la pat cu săptămânile.

O pală de vânt se stropşi în livadă de parcă ar fi fost adusă de o mână nevăzută. Pe urmă crengile tuturor pomilor din livadă încremeniră. O prună îi căzu în poală. O mirosi iar aroma ei îl îmbătă cu amintiri din copilărie.

Era o noapte atât de înstelată că-ţi dădeau lacrimile. În zare, bolta cerească fu brăzdată de o stea căzătoare a cărei coadă emana o lumină galbenă.

Se simţi cuprins de o picoteală dulce. Ocazie cu care, în mod instinctiv, hotărî, pentru orice eventualitate, că e mai bine să se aciueze între crengile pomului. Deasupra solului, cum ar veni. Pe pământ poţi să te întâlneşti cu tot felul de ciopârtani. Sus? Mai dificil.

Se urcă în pom fixându-se între crengi. 

Picoteala venea în valuri. Nu se lăsa însă cu una cu două. Închidea ochii dar îi redeschidea. Când îi deschidea nimic nu-i scăpa. Îl mai ajuta şi auzul, unul extrem de fin şi care-l salvase, în trecut, din multe primejdii. Picotea, deschidea ochii. Deschidea ochii şi picotea.

Aşa odată, de două ori, de trei ori.

A patra oară zări un spiriduş care, înarmat cu o tăşoalcă maronie, căra în ea prunele într-o veselie.

Întinse mâna. Apucă. Spiridoşenia se autosesiză dar Temistokle fusese mai rapid. Apucase. Strânsese…

Iată-l strângând cu putere în pumnu-i un inel. Un ghiul impozant, cu piatră rubinie.

Creatura dădu bir cu fugiţii scoţând sunete ce semănau izbitor cu ale unui porc înjunghiat. Reveni, zece secunde mai târziu, vorbind stricat. Sau nelalocul lui. Sau bizar:

- Bă, inelu’! Dă, bă, inel! Bun la mine. Vital. Dau prune la tine. Toate. Dacă nu inel sfeclit-o-am. Te roagă eu. Dân întreaga me inimă. Îs pă bune, nu te mint. Fără inel stăpânu’ furie la mine. Înapoiază. Hai, te rog. Îţi îndeplinesc şi dorinţele dacă vrei. Trei, patru, câte vreai. Na prune, dă hargintu’. Bun aşa?

- Stăpânul ăsta de care zici tu, făcu împăratul circumspect, de ce nu s-a deplasat până aici, i-a fost frică?

- Stăpân rău, bă. Omoară, schingiuiază. Dacă nu-i îndeplineşti poruncili te-a luat gaia. Dă, bă, inel. Na prunele. Implor.

- Aşa deci.

- Aşa. Jur.     

- Şi stăpânu’ ăsta al tău n-avu altă treabă decât să pună ochii pe prunele noastre, zici?
            - Nu intersează la mine ce şi de ce vrea. Eu executez. Dacă nu, sfeclit-o-am. Inelu’, bă. Implor. Dă-mi-l. Na prunele.

Cum sta acolo, sub coroana bogată a copacului, ferit de lumina lunii, spiriduşul îi întinse împăratului prunele culese. Temistokle se feri intuind intenţia diversionistă a creaturii de a-i smulge inelul. Se feri, aşadar, iar creatura pică sub razele lunii. Cuprinsă de ele, spiriduşul rămase ca o muscă blocată într-o pânză de păianjen. Începu să se vaiete. Împăratul îi arse o pereche de palme apoi, pentru că vaietul nu înceta, şi un şut. În partea dorsală. De abia acum vaietul se opri. Ca la comandă.

- Stăpânul ţi-a dat inelul ăsta ca un semn de apreciere, nu? Eşti tare mândru de el, bănuiesc.

- Dă-l, bre. Na prunele ’napoi. Toate. Ia-le. Nu am cu ele ce să fac. Numa’ să-mi dai inelu’. Zmău' rău cu mine.

- Şi cam pe unde vine casa asta a voastră?, făcu Temistokle, detectivistic. Prin munţi, nu?

Scăldat de razele lunii spiriduşul se zbătea ca un peşte pe uscat. Dar mişcările îi erau lente, de parcă ar fi fost filmat cu încetinatorul.         

- Golul Istoric, acolo vine, răbufni creatura ca supusă torturii. Zmăul ascultă de prinţesă. Ea cere. Tot felul. Adu aia, vreau aia, fă-mi d-aia. Stăpânu’ execută. Că după prinţesă călcâiele îi sfârâie.

- De fapt, Zmăul te pune pe tine la treabă. Dragostea i-a cam furat creierii, nu crezi? O fi o prinţesă ruptă din Soare, nu?

Spiriduşul nu mai apucă să răspundă. Odată se îngălbeni, mai tremură odată din toate încheieturile, ca apucat de epilepsie, apoi îşi dete duhul.