Cunoaşterea (1)

 

- Na că ne pierdurăm în imensitatea spaţiului cosmic, comunică Avram Chiu şi ca şi când ceilalţi nu ar fi ştiut-o.

Şi pentru că i se păru că efectul vorbelor sale nu-şi atinsese potenţialul continuă pe un ton de glumă:

- Mai bine ne-am fi rătăcit în spaţiul casnic da’ asta ar fi însemnat să fim furnici.

Ceilalţi nu scoteau niciun sunet. Unul – Kostel Ygrek - părea mort deşi toată lumea ştia că asta era poziţia lui normală de somn – avea căşti cu extrabass la care asculta muzică electronică şi, cu gura uşor întredeschisă, respira atât de rar că te inducea în eroare. Altul – Tudor Ics - consuma o cafea şi privea pe geam imensitatea neagră, punctată cu sclipiri gălbui, a vidului cosmic. Un al treilea – Haralamb Zed - naviga prin cele medii virtuale.

- Da, o făcurăm şi p-asta, spuse Tudor venindu-i a strănuta dar abţinându-se în ultima clipă. 

- Exact.

- Să ne rătăcim într-o banală misiune de livrare de colete, continuă el după ce totuşi strănută. Dac-ar durea prostia spitalele ar deveni neajutorate.

- Exact.

Nu e clar nici până în ziua de azi cine a rostit lexemul exact.

După care, în secunda imediat următoare, Haralamb întrebă pe un ton ca de revenit dintr-o altă lume:

- Semnalul este foarte prost în galaxia asta. Se încarcă un site de-ţi ies peri albi.

Vorbele îi sunară ca placa dentară a unui moş căzând într-un recipient cu cuburi de gheaţă de la peste 100 de metri înălţime. Placa nu moşul.

- Să nu creadă careva că-mi convine că ne-am rătăcit, adăugă Avram ca şi când ar fi spus, pe un ton ludic, nu lipsit însă de un fel de misticism de mahala, ceva de genul: în cabina de vot fiecare votează după cum îi dictează conştiinţa, din urnă iese cine trebuie.

- Ba-ţi convine rău, replică de parcă s-ar fi aflat într-un butoi Haralamb.

- Vidanjatule!

- Greşit; în spaţiul cosmic e vid deci nimic nu poate fi vidanjat.

- Bre, voi sunteţi inconştienţi...

Glasul venise de undeva din fund şi aparţinea unei femei scunde pe care n-o dădea frumuseţea afară din casă dar care avea trup atletic, ieşise de sub duş cu un prosop pe cap şi trântise pe ea un hălăţel portocaliu. Era în picioarele goale şi mesteca o gumă.

- Se zice nonconformişti, Emanuelo.

- Nonconformistă fu maică-ta când rămase grea cu tine crezînd că face şi ea ceva de bon-ton.

- Nu am mamă, răspunse Tudor, pipăindu-şi, cu limba, resturile de zaţ din gură. Ştii doar. Sunt un produs de laborator, un experiment dacă-ţi convine. Doar că îs pe deplin împăcat cu asta.

Emanuela se trânti într-un scaun, îşi încrucişă picioarele de i se văzu tot ce avea/nu avea pe sub halat şi începu să-şi dea cu ojă unghiile de la mîini.

- Sensurile cuvîntului „sac”: geantă de pus bucăţile tranşate dintr-o ciumecă uşor nimfomană, recipient de băgat torsuri de supraponderali, tăgârţă de cărat căpăţâni de dilimadroşi tăiate cu drujba. În rest: atenţie să nu vă infectaţi.

Cât vorbise cel care dormind părea un mort, ceilalţi aproape că-şi ţinură răsuflarea. Cunoscut pentru capacităţile sale divinatorii, Kostel Ygrek îşi scosese nu o singură dată amicii din străfundurile spaţiului cosmic.

- Asta ce mai înseamnă? îndrăzni Emanuela să şoptească după aproape un minut de linişte totală. A înţeles cineva unde bate?

- Mai întâi m-am împiedicat de un sac de cartofi, reîncepu Kostel, nu fără un soi de rânjet (greţos?) între buze. Nu era niciun cartof acolo; doar rafia aia cu ochiuri frumos colorate care, din când în când, se întâmpla să mai facă şi cu ochiul. Semne perverse. Nu era niciun cartof acolo, cum spuneam, şi tocmai asta m-a făcut să mă împiedic. M-am întors prea brusc – trebuie s-o recunosc. Nu de alta dar dacă nu-i dai cezarului ce are nevoie o sfecleşti. Ori, de asemenea, când te întorci brusc, şansele să ţi se întîmple lucruri cresc exponenţial. Odată – mă întorsesem cu o viteză aşa de mare că mi s-a părut că eu cel ajuns în punctul be al întoarcerii îl putea vedea pe cel din punctul a care tot eu eram – m-am pomenit în mijlocul unei revoluţii. Unui vecin i se întâmplase să-l prindă revoluţia când era în concediu pe litoral, hă-hîîî... Îhîîî...

Emanuela dădu să zică o chestie dar pentru că restul trupei o pironi cu privirile ca şi cum, la primul moment de întrerupere a lui Kostel-ce-vorbea-prin-somn s-ar fi ales cu un ciomag în cap, alese să tacă mâlc.

Ygrek tuşi ca un tataie citindu-şi ziarul pe budă, dimineaţa la prima oră, se scobi în nas, nu găsi nimic, continuă:

- M-am întors prea brusc, asta e, am văzut goliciunea plasei de cartofi – parcă era ca o balegă – şi mi-am imaginat sacul plin. N-am putut să nu mi-l imaginez, nu-j’ dă ce. Şi imaginându-mi-l, hop împiedicarea. M-am dus cu capul înainte, gata să mă prăbuşesc peste o căţea ce-mi aruncă un mârâit de complezenţă. Mi-am revenit în ultima clipă dar un moş cu pardesiu culoarea vântului turbat se întâmpla să-şi facă veacul taman atunci şi acolo. L-am izbit în stomac, ca la un meci de rugby. După aia m-am trezit luat pe sus. La propriu. Moşarul cădea, lent, ca-ntr-o filmare cu încetinatorul, eu mă simţeam dus în sus de o forţă invizibilă. Ajunsesem astfel cam la înălţimea unui bloc cu zece etaje cînd, moşul atingînd în sfârşit cimentul, lumea a revenit la viteza obişnuită. În loc să m-apuce ameţeala m-a apucat o plăcere nebună. Am aterizat pe coroana unui pom stufos şi plăcerea continua. Eram uşor ca o pană. Cât p-aci să mă dea cu capul de pereţi bătăile de aripi ale unei ciori. Un porumbel se spârcui pe umărul stâng şi avui impresia că îmi pune careva în cârcă o roabă încărcată cu pietre.

Pe urmă a trecut pe deasupra un avion utilitar ce împrăştia substanţe contra ţânţarilor. M-am ferit în ultima clipă de perdeaua cea toxică. A ieşit soarele din spatele unor norişori şi lumea s-a colorat în binecunoscutele culori melancolice ale toamnei. Unu’ care era prin preajma mea n-a fost aşa de norocos; bănuiesc că din cauza senzaţiei de a te şti mai uşor ca aerul. Căsca gura la cum îl purtau curenţii de aer prin toate ungherele atmosferei iar cînd l-a prins perdeaua toxică n-a mai avut nicio şansă. A ars cât ai clipi. Partea bună e că în loc să moară s-a prefăcut în pagini de carte aşteptând să fie scrisă. N-am mai văzut aşa ceva niciodată. E indescriptibil. Trebuie s-o vezi cu ochii tăi ca s-o înţelegi. Voi aţi mai văzut aşa ceva?

Ygrek nu se trezise. Întrebarea sa retorică era un semn. O ştiau toţi prea bine. Trebuia să-l laşi pe om să-şi ducă divinaţia până la capăt că altfel ieşea rău.

- Ulterior, un stol de păsări călătoare m-a dat peste cap. De nu mai ştiu câte ori. M-am pomenit dându-mă de-a berbeleacul prin aer într-o veselie. Dacă aş fi făcut asta pe pământ îmi rupeam demult ceva. Am ajuns, aşa, rostogolit, la ultimul etaj al unui bloc cochet populat cu foşti nomenclaturişti. Pe acoperiş era o capră pe care sta scris cu grafiti verde: „mutu”. Ceva mai la stânga un tip cu faţă de sugar se da în bărci fără nicio jenă cu o brunetă cu sâni mici, picioare butucănoase, buze subţiri şi vocabular licenţios. În nări mi-a năvălit miros de ficăţel de pui cu sos. Era un fel de sâmbătă după-amiaza iar gospodinele din bloc frecau prin casă ca disperatele. Tot ce putea fi frecat. Revenisem cu picioarele pe pământ. La propriu. Poftă bună.

Nimeni nu scoase o vorbă minute bune deşi Kostel, trezit brusc, ceruse un pahar cu apă, întrebase cât e ceasul, dorise să ştie unde e Petronela. El însuşi, dându-şi seama că iarăşi rostise, prin somn, propoziţii şi fraze asupra cărora nu avea niciun control, uneori puteau însemna ceva, alteori erau curată ţăcăneală, se făcea că nu ştie despre ce-i vorba.

Într-un fel avea dreptate; nimeni din cei care-l ascultaseră habar n-avea cum ar fi trebuit interpretată divinaţia: era de bine ori era de rău?

- Şşşt..., făcu dintr-o dată Chiu.

- !?...

-?...

-%&...

- N-aţi auzit nimic?

- Nu.

- Mă, parcă s-ar zări ceva, spuse Ics forţându-şi ochii înspre negreala universului.

- Şi parcă s-ar auzi ceva. Un marfar, zise Zed lăsînd tableta de-o parte. Un marfar vuind.

- În vidul spaţiului sunetul nu are cum a se propaga, sublinie Chiu.

- Atunci nu poate fi decât un asteroid, zise Tudor scărpinându-se într-un loc ruşinos.

- Poate trece doar Timpul că eu una nu văd nimic, spuse Emanuela venind lângă geam. Fugit illo tempore, cum ar explica latinul.

- „Fugit irreparabile tempus”, e corect. „Illo tempore” înseamnă „din vechime”.

- Din aceiaşi sferă semantică, zvârli plictisită Emanuela.

- Ţara arde şi baba se piaptănă, bolborosi la limita inteligibilului Avram.

Cum nimeni nu comentă simţi el nevoia să comenteze:

- Mai exact: ne-am rătăcit în spaţiu dar unii o ard pe jocuri de cuvinte şi dispute filosofico-semantice.

- Exact, aprobă Emanuela cu un rictus dezaprobator pe chip.

Ygrek îşi turnă o cană de cafea dintr-un recipient de formă conică, privi peste întreaga cameră ca şi când un împărat, pregătindu-se de luptă, îşi priveşte soldaţii.

- Păi şi tu, Emanuelo, de ce nu pui osul la treabă? întrebă Kostel ca apucat subit de un fior metafizic. Ţi-e frică de responsabilităţi?

- Mai ştii, i-o fi plăcând de jocurile noastre dar nu vrea s-o recunoască. O iresponsabilă ce se ascunde sub masca unei persoane cu mult simţ practic, trânti serafic Zed.

- Ţin să vă avertizez că, dacă nu repunem nava pe calea de deplasare, ameţitele voastre de jocuri semantice o să vă iasă pe nas, zise ea nu fără un puternic aer defensiv.

- Haida-de. Orice om are o limită, replică Ygrek dominator. Cînd îţi spuneam că pe a mea mi-am atins-o de ani buni şi acum trăiesc, aşa, ca să văd unde duce chestia asta vorbeam la pereţi. Poftim de! Ai acum şansa de a ne demonstra puternicul tău spirit practic.

- Unii mai vor să şi trăiască, pufni Emanuela fixându-şi prosopul din cap. Ştiu că tu eşti din ăia cărora puţin le pasă de propria viaţă şi...

- Pune nava în funcţiune că ne ia gaura neagră pe toţi, o întrerupse Ygrek aproape urlând. De ce stai la cioace cu iresponsabilul de mine? Du-te de o ajută pe Petronela.