Majinuţa

După ce băgă maşina în curte apoi în garajul din curte, Zăbăoan Sergiu, rămas singur în mijlocul bătăturii, nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-şi aprindă o ţigară. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine.

Zăbăoan o luă spre fundul curţii cu ea în gură. Trăgea lent fumul în piept dar un ochi mai atent ar fi putut observa că dumnealui mai mult pufăie decât trage. Acolo, în fund, în afară de un foişor dotat cu grătar şi balansoar, nu era niciun veceu ci doar o uşiţă care, la prima vedere, nici nu se observa în gărdoiul acela de culoare cărămizie.

O uşiţă care odată deschisă trebuia să te apleci ca să treci dincolo, ’tu-i anacolutul lui de viaţă.

P-asta am zis-o nu ca să dau textului o coloratură pitorească, departe de mine coloraturile, ci pentru că am luat şi eu un stilou de la un magazin (specializat pe orice, mai ales pe prostii de care nu ai nevoie dar le cumperi oricum că-ţi fac cu ochiul) ca să constat că scrie ca apucatul. Când şi cum vrea el. Ori asta mă scoate din sărite. După care încep să mă scald într-o indispoziţie vecină cu depresia bacoviană. Şi din care nu pot să ies altfel decât trăind-o pur şi simplu.

Na că am şi uitat ce vroiam să mai scriu... ce situaţie tip „zăbala porcului”, zău aşa... aaa, gata, hai că mi-am amintit...

Dincolo de uşiţa magică (exact aşa scria pe ea: usita magica) sta un pământ negru, punctat de bururieni, câţiva plopi surprinzător de înalţi, niscaiva movile ţuguiate şi mai tot timpul populate de unu-doi câini în căutare de hrană iar undeva mai în fund, din nou aşadar în fund, la baza unei râpe, curgea liniştit o apă lată.

Aici se aciuă Zăbăoan. Călare pe pământul negru, cu picioarele încrucişate, trăgând alene din ţigară. Stătea degeaba nu în mod deosebit dar pe faţa sa se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi totuşi cineva. Fie şi pe malul celălalt. Odată avusese ditamai discuţia despre existenţa extratereştrilor (nivelul lor de cultură, înfăţişarea fizică, oare cum au rezolvat probleme precum corupţia şi birocraţia) cu cineva de pe malul celălalt. Corespondaseră prin sms că nu vroia acela să-l audă peştii. Arunca şi el la lansetă ca un cetăţean respectabil. După care, când se convinsese că n-avea să aibă noroc la lansetă, discutaseră prin viu grai. Prin telefon.

- Convingerea mea e că nu am ajuns niciodată pe Lună, bolborosea cetăţeanul, Lazăr Nicuşor pe numele lui din buletin, „relu-uşurelu” după apelativul dat de apropiaţi. Spaţiul cosmic, vorba cântecului, o fi suprema graniţă dar este una concepută în pivniţa de la Hollywood. Pivniţa lu’ Pădurea Sacră. Pădure, vrăjitoare, vrăjitorii, ritualuri satanice, ocult, te-ai prins de poantă? Mâine dacă m-aş convinge cu propriile simţuri că spaţiul cosmic e doar o iluzie, menită a ne ţine prizonieri în propriile minţi, nu m-ar mira. Cum nu m-ar mira nici dacă aş constata contrariul. Dar, repet, mă îndoiesc că există. Ce argument covârşitor am? Simplu: suntem cu toţii mult mai preocupaţi, mai receptivi, de ceea ce se află aici, pe pământ, din orice punct de vedere, nu la ceea ce se petrece în stele. Spune-i, de exemplu, unui om de afaceri, care e pe cale să piardă/să câştige o avere să lase totul baltă pentru că, nu-i aşa?, ce se petrece în spaţiul cosmic este infinit superior! Omul de afaceri te va asculta, ba chiar îţi va ridica şi o statuie pentru că i-ai deschis mintea, nu?!

Se întrerupsese din peroraţie pentru că brusc, de undeva din stufărişul din amonte, ieşise la suprafaţă ceva. Învelit într-un sac, lunguieţ şi care aluneca pe apă agale, ca o moară venind pe Siret.

- Iarăşi s-au răfuit bandele de interlopi între ele, scuipă Relu în sictir. Nu se mai satură de putere, înghiţi-i-ar puhoaiele revărsate ale Potopului. În fine, bine măcar cu nu mi-a agăţat lanseta. Lasă, nu anunţa nicio poliţie, îi atrase atenţia lui Sergiu, o să sune vecinii tăi de mai din vale. Bun, unde rămăsesem? Aşa... p-ormă dacă americanii chiar au ajuns pe Lună, atunci în anii ’60, acum, la alţi 60 de ani distanţă, cu atâtea tehnologii care ne bombardează viaţa, Luna s-ar fi aflat cel puţin într-un stadiu incipient de colonizare. Nu? Am dreptate? E ca şi cînd Columb, descoperind un nou continent, ar fi spus: „stop, da, teritoriul ăsta e altceva decât ceea ce se ştia până acum, hai însă să revenim în Spania că, na, avem treburi mult mai urgente acolo de rezolvat.”

„Iată-mă pleoştit la pământ ca personajul ăla din romanul cu ţărani... cum îi zicea, domnule, tiii, ce lipsus!... care stătea pe stănoagă, fuma şi aştepta ca să treacă careva să-i dea bună ziua”, monologa Sergiu, absorbit de clipoceala apei. „Şi p-ăsta uitaşi cum îl chema! Şi doar am învăţat la română în liceu de rupeam pământul. Ţăranul-filosof, cum i-au zis unii critici literari. Săracii, nişte nefericiţi. Nişte complexaţi. N-au scris un rând de ficţiune în viaţa lor dar au impresia că dacă scriu cărţi din cărţi îs cineva. Păsărelele alea care ciugulesc parazitar resturile din gura crocodilului sau ciupercile ce înfloresc pe spinarea cine ştie cărui pom au măcar decenţa de a nu se lăuda cu obiectul pe care-l parazitează. Tac şi fac în lumea aia a lor de doi bani, totul desfăşurându-se astfel după o ritmicitate de mii de ani. Dar ăştia!? Ţi-ai găsit! Se consideră scriitori, chiar creatori de frumos dacă scriu cărţi din cărţi.”

- Ce faci, domne, p-aici? Singur-singurel? Meditezi la nemurirea sufletului?

Iată că se ivise totuşi cineva. Zăbăoan ridică fruntea şi îl văzu pe vecinul său din stânga apropiindu-se. Cu paşi calculaţi şi privirea unuia pentru care orice are un preţ şi orice nu se vede are valoare doar dacă poate fi cuantificat. Se uită numai odată la el, apoi începu să se uite în altă parte, se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. Răspunse totuşi binevoitor că „discuta cu prietenul lui imaginar”. La care vecinul abordă o figură surpinsă, gen „ce glumă elevată” dar ochii transmiseră exact opusul, gen „uite-l şi pe amărâtul ăsta ce aberaţii mai poate scoate!”

Zăbăoan remarcă dintr-o dată cât de arhaico-patriarhalică putea curge apa. Vreme numai bună de contemplat corola de minuni a lumii.

- Deci, ce faci?, reveni vecinul ca dintr-un fund de galaxie. Te-ai hotărât, mi-o vinzi, nu? Hai că am un superpreţ. La ofertă.

Zăbăoan se uită ţintă la acest ins mediu ca înălţime, cu început de chelie şi care abia te privea în ochi când îţi vorbea, înţelegând pentru ce venise el la malul gârlii dar nu-i răspunse. „Da, am discutat cândva despre vânzarea casei mele părinteşti, acum că ai mei s-au prăpădit, poate am să ţi-o vând, poate nu, a lua o hotărâre e o chestiune complicată, nu ceva conceput pe sponci, că e la ofertă”, părea el să-i spună.

- I-a venit nevesti-mii un plic, începu Zăbăoan, i l-a adus poştaşu’. Nu era acasă, am semnat eu pentru ea. O hotărâre judecătorească pentru o clientă de-ai ei pe care o reprezintă într-un proces ce durează de vreo opt luni. Uneori răspund şi la telefoane pentru ea. Ce să mai, am ajuns secretarul ei da’ nu mă plăteşte nimeni pentru asta. Secretar probono. Ştii cum era, bre, hotărîrea asta? Zece pagini. O motivaţie pe zece pagini, dacă poţi să-ţi imaginezi. Deci despre ce vorbim? Hotărârea era în favoarea ei dar atâtea nuanţe şi principii şi unghiuri de luat în calcul! Te cruceai nu alta. Să mai zici că nu-i realitatea un lucru complex!

Vecinul avu bănuiala că această povestioară era cu mesaj, cu direcţie dar trecu peste asta.

- Dacă nu vrei să mi-o vinzi zi-mi-o măcar în faţă. Că, repet, am un superpreţ. Nu mai găseşti unul asemănător.

Drept răspuns, Zăbăoan începu să se uite la curgerea molcomă a apei.

Vecinul nu mai zise nici el nimic, apoi, după câteva clipe, schimbă vorba:

- Şi, ce-ţi mai face majinuţa? Merge?

- Deocamdată stă. Adică am oprit motorul.

- Nu, serios acum. Ai probleme cu ea?

Sergiu rămase nemişcat.

- Am un mecanic nu bun, foarte bun. Şi ia şi superacceptabil ca preţ.

- Adică eu mi-am luat maşină secănd cu ochii închişi sau cum?, îl abordă Zăbăoan din scurt.

- A, nu, domne, stai liniştit. Am pus şi eu o întrebare. Că, după cum ştii, eu am maşină nouă şi merge blană. Nu, deci vroiam să te ajut, asta-i tot.

- Merge, majinuţa, bre, de ce să nu meargă?, reveni Sergiu cu o sclipire ludică în ochi. Şi mecanicu’ meu merge, cam pe trei cărări în ultima vreme, da’ ne descurcăm.

Ar fi vrut să mai continue, ar fi putut s-o facă dar se opri. Brusc. În sinea sa deveni mai posac ca la înmormântarea alor săi. Era ceva în atmosferă care te îndemna, de cîteva zile bune, să tot cazi în tine pentru ca astfel lumea transcedentalului să ţi se înfăţişeze într-un joc secund, mai pur, ca un cântec încăpător precum pasul Evei pe lângă pomul Sacru iar unii au acest talent de a te face să nu mai simţi nimic din toate astea, preocupaţi de răzbunări meschine. 

           - M-a pălit ceva la stomac, rosti Segiu serios. Hai că mai vorbim.