Fenomenul (2)

Să tot fi mers un număr impresionant de kilometri când, pe nebănuitelea, Zotula ajunse într-un loc unde totul, atât cât puteai observa prin negreala înconjurătoare, sta vopsit în nuanţe violete, verzulii şi albastre. La linia orizontului lui Zotula i se năzări că distinge contururile unui castel dispus pe zece etaje şi ale cărui turnuleţe stau frumos ornamentate în forme ţuguiate. În rest: pic de lumină dincolo de ferestrele-i. De pe undeva din apropiere îşi făcu apariţia un cetăţean care purta un tricou negru, pantaloni albi şi încălţări portocalii pe care era scris cuvântul “puma”. Dincolo de cetăţean se întindea o potecuţă ce ducea, mai mult ca sigur, spre castel.

- Ce-i locul ăsta?, îl abordă Zotula în loc de salut.

- Te referi la culori sau la el în sine?, îi răspunse cetăţeanul tot prin întrebare.

- Culorile sunt cea mai mică problemă. Acoperişurile alea ţuguiate mă intrigă. Ultima dată când am văzut aşa ceva eram pe lângă o intersecţie şi… ăăă… au avut loc evenimente nu dintre cele mai plăcute.

- Eşti în preajma unui mare nimic.

- Nu prea aş zice că nu e nimic aici. Se văd chestii, dă-mi voie să-ţi spun.

- Îţi dau voie, de ce să nu-ţi dau?

- Şi atunci!?

- Aşa se numeşte castelul: Marele Nimic. Stăpânul lui e fascinat de nimic. De lucrurile şi oamenii ce pot fi încadraţi în categoria “zero barat”, cum ar veni.

- Să înţeleg că tu eşti acest stăpân original, nu?

- Eu stăpânul castelului?, retoriză cetăţeanul afişând un surâs sarcastic. Nici vorbă. Puterea nu-i unul din punctele mele forte. De fapt, îi deplâng pe toţi aceia care-s obsedaţi, fascinaţi sau avizi de Putere.

Apoi pe un ton de parcă ar fi vorbit de la biroul de informaţii din gară:

- Locuiesc prin preajmă. Oricum, de când cu întunericeala asta, totul e dat peste cap. Stăpânul, după cum ai putut-o deja constata, a stins toate luminile. Semn de protest. Oferă şi recompensă, substanţială rău, celui care va restabili echilibrul.

- Gând la gând cu bucurie, domnule “puma”, peroră Zotula. Doar că suntem deja luaţi, dacă pot să mă exprim astfel. Pe noi, adică pe mine şi pe fratele meu de cruce, marele erou-recuperator Koriandros, ne-a însărcinat vodă să restabilim echilibrul. Cu contract, nu pe vorbe. Altfel spus, stăpânul tău… pardon, al castelului nici să vrea şi n-ar avea cum să…

- Nu mă cheamă “puma”, îl întrerupse cetăţeanul afişând un surâs amuzat. De unde ai tras concluzia asta? Că scrie “puma” pe încălţări?

- Îhî…

- Drăgan. Mârlogeanu Drăgan junior, se recomandă el, în continuare cu acelaşi surâs pe chip. Seniorul, tata, a plecat într-o lume mai bună. De fapt, e dat dipărut dar când autorităţile îţi prezintă un astfel de verdict e clar despre ce e vorba în propoziţie.

- Vrei să spui că nu mai tragi nădejdea să-l mai vezi vreodată?

- Chiar te interesează?

- Nici vorbă. Făceam conversaţie.

- Mă bucură sinceritatea-ţi. Ştii, am descoperit de la o vreme că pe cei care mă mint, aşa, de la obraz nu am linişte până nu-i văd pedepsiţi.

- Şi cum îi pedepseşti?, întrebă Zotula de parcă ar fi chestionat un tigru ţinut în captivitate despre fluctuaţiile preţului petrolului la Bursă. Le tragi câteva scatoalce la poponeţ?

- Le trag câteva scatoalce în moalele capului şi după ce nu mai respiră încep să-i tranşez, răspunse Drăgan de parcă ar fi lăudat pe cineva. Am devenit chiar foarte priceput la fenomen. Am un malaxor, creaţie personală, care toacă atât de mărunt carnea mincinosului încât o pot oferi hrană peştilor din acvariu.

- Eu nu pot să spun decât adevărul, vorbi Zotula, ferm convins că Mârlogeanu minţea de rupea pământul.