Prunele (3)

Mânat de un instinct apărut subit şi manifestat inexplicabil, Temistokle îşi puse inelul pe degetul arătător al mâinii drepte. Nu se întâmplă nimic. Pe urmă şi-l puse pe inelar, tot de la mâna dreaptă, şi parcă-parcă simţi o furnicătură străbătându-l. De abia când şi-l puse pe inelarul mâinii stângi furnicăturile se preschimbară într-o nelinişte eminesciană ce deveni rapid o contemplare bacoviană iar la final un ludic barbilian. După care Temistokle observă ceva ca o extorsiune cu inflexiuni neomoderniste lucind violent în stânga-i, se auziră zgomote joase, fâşâitoare, era foşnet, era tuse, era somn… zări o chestie rectilinie ce înainta cu viteză iar la final se trezi căzând printr-o ceaţă densă.

Căzând, îi trecu prin minte faptul că o cădere seamănă, dintr-un anumit unghi, cu o simplă plutire. Lipsa oricărui reper poate fi extrem de derutantă. Ca în cazul valorilor care, scociorâte cu boldul, pot fi oricând interpretate ca defecte. Şi invers. Ceea ce la un moment dat e considerat mod de comportament adecvat peste o vreme e văzut ca situaţie anormală, imorală, depăşită.

Ceaţa se risipi iar căderea se transformă într-o alunecare teribilă. Se temu, iniţial, pentru viaţa lui dar când atinse solul, nevătămat, teama i se risipi ca prin farmec.

Era în ordine.

Malul râului, colorat în roşu fosforescent, se termina, undeva în faţă, cu un cot al apei gardat de o pădure falnică. În dreapta se găsea o cărare (şerpuitoare) ce urca un deluşor. O luă pe acolo fără să se întrebe de ce. Ieşi înaintea unui drum de piatră cubică atât de profesionist dispusă încât, în bătaia soarelui, drumul arăta ca oglinda unui lac.

Drumul era pustiu dar simţeai în aer ca şi când pe acolo ar fi trecut recent ditamai convoiul militar.

Nu merse mult şi castelul (plin de turnuleţe mozaicate) apăru în faţă. Mai exact, pe coasta unei pante care urca spre un vârf de munte îngrozitor de semeţ.

Bătu mult şi bine în poartă, nu-i răspunse nimeni. Căută, la fel de mult şi bine, vreo uşiţă adiacentă prin care să se poată pătrunde înăuntru. N-o găsi deşi dăduse roată zidurilor de două ori. Revenit de unde plecase porni să urle. La întrebarea “e cineva pe aici?” nu-i răspunse decât ecoul. La următoarea interogaţie “care locuieşti, bă, p-aciulea?” poarta se urni din toate balamalele, deschizându-se cu un scârţâit funebru.

- Ce ţipi, străine, ca o demoazelă la ananghie?, îl abordă una, lungană, piept generos, capot vişiniu, prosop pe cap sub formă de turban. N-auzi sau ce?

- Păi dacă urlam şi nu m-auzea nimeni?, se apără Temistokle candid. Ce vreai să fac? Să agit pancarde?

- Eram la duş, se scuză străina. Când te speli nu se aude. Pancarda ar fi fost o soluţie, adăugă ea, gânditoare.

Fără alt ceremonial, îl invită înăuntru.

De cum pătrunse în castel, se pomeni într-o sală de mese cu tavan sculptat şi podele încrustate cu motive geometrice. Trase hangerul, pândind.

- Nu e nimeni, stai liniştit, îi zise ea. Încă n-a venit. Vine mai târziu. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, ar cam trebui să apară.

Atitudinea lui Temistokle nu se schimbă.

- Ai venit să mă salvezi?, întrebă ea, demoazelic.

- Şi asta, da. E în plan. Pe locul secund, răspunse el, psihedelic.

- Şi pe primul loc ce e? Omuciderea Zmeului?

Vru să răspundă dar străina i-o luă înainte:

- La început m-am speriat. Credeam că viaţa mea a atins fundătura maximă. Dumnealui venea doar seara iar dimineaţa îl tot auzeam trebăluind. Aveam camere separate. Mă aşteptam în fiecare zi la ce putea fi mai rău. N-a fost să fie. Când mi-am dat seama că am de-a face cu un gentleman m-am bucurat.

- Zmăul tău… un gentleman?

- Şi încă ce gentleman! Nici azi nu mi-am revenit total din gentlemăneala-i. Mi se pare că trăiesc un vis. Sau în vis. Da, aşa e mai bine: trăiesc în vis. Visez şi încă nu mi-am revenit.

- Asta nu l-a împiedicat să-mi fure mie bunătate de prunişoare.

Exact atunci se auzi un glas, masculin, ce-l determină să strângă mai cu putere mânerul hangerului:

- Aia n-a fost decât vina lui Zambax. L-a mâncat undeva deşi l-am averizat în nenumărate rânduri. Adevărul ăsta e, că l-a mâncat undeva. Ce ţi-o fi spus ţie e cu totul altceva. În fine… de morţi numai de bine.

- E el, simţi străina nevoia să precizeze. Vine. Mai întâi însă îşi aruncă vocea înainte. Să amuşineze zona. În trecut îşi arunca buzduganul înainte dar asta a fost în… ăăă… trecut. Buzduganul avea uneori tendinţa s-o mai ia razna. Izbea pe unde apuca. S-a mers pe voce întrucât e mai soft, ca să zic aşa. Deşi, după cum bine ştii, cuvintele pot răni mai rău decât o sabie.

Temistokle nu comentă mulţumindu-se a scana cu privirea colţurile încăperii, ferm convins că Zmăul de acolo avea să răsară, înarmat până-n dinţi. Dumnealui nu-şi făcu însă apariţia decât pe uşă. Cea de la intrarea din spatele sălii de mese dar tot uşă se numea.

Un tip înalt, pletos, îmbrăcat în negru, verde şi cafeniu, afişând o mutră în privirea căreia se putea distinge un ce ca venit dintr-o lume interioară net superioară celei exterioare.

- Lasă chestia aia de-o parte, amigos, îi recomandă Zmăul zâmbind diplomat. Nu mi-am aruncat decât glasul înainte şi tu mă întâmpini cu fier?

- Tu eşti Zmău?

- Cam greu de crezut, recunosc. Nici mie nu mi-a venit să cred mai ales când iubirea m-a transformat în cel pe care-l vezi acum. Poveste lungă.

Se apropie cu paşi mărunţi, precauţi chiar.

- Îs ultimul din stirpea-mi. Arătam ca naiba. Nu s-ar fi uitat la mine nici cea mai naşpetă donşuară bătrână. Zii, tu, Azo, dacă n-am dreptate?

- Dincolo de aparenţe e înţelepciunea, tu, Zalmoxe al meu, zise numita apropiindu-se şi ea de el dar fără nicio urmă de precauţiune. Nu că mă laud dar eu am fost una dintre acele rare exemplare capabilă să treacă dincolo de aceste aparenţe.

- Drăguţă ca întotdeauna, făcu Zalmoxe, umflându-i străinei un french kiss. Aşa… Cum îţi spuneam: iubirea, ea m-a transformat. Poate şi pentru că îs ultimul din stirpea-mi, habar n-am. Ideea e că acum sunt cine mă vezi că sunt şi nu pot să spun că nu-mi convine. Ba chiar mă trezesc uneori în miez de noapte speriat că aş putea pierde totul.

Apoi cu un glas amintind de servitorul de la o familie nobiliară ancestrală:

- Te servesc cu ceva sau te serveşti singur?

Globul, desfăcut în două de la mijloc, permisese să se vadă nişte sticle şi câteva pahare.

Temistokle continua să-l fixeze cu hangerul pregătit de atac.

- Lasă, domle, arma aia de-o parte, făcu Zmăul pacifist. Cu ce crezi c-o să te atac? Cu băutura din pahar?

Împăratul se hotărî brusc. Agăţă arma la şold, scoase inelul, i-l pasă Zmăului:

- Cred că nu mai are nicio importanţă, nu?

- A avut.

Se duse de-şi turnă ceva din glob. Nimeri o ţuică de prune excelentă.

- Nu ştiu ce fel de Zmău eşti da’ beuturica asta face toţi banii, zise el mulţumit.

- Tocmai ţi-am explicat – ultimul de felu-mi. Poate de aceea, reiterez, m-a şi schimbat Iubirea.

Porni de undeva o muzică ritmată, de o melodicitate melancolică.

- Să-ţi spun sincer am impresia că visez. Dar, nu-i aşa?, continuă el ca revenit dintr-un somn de moarte, nu visez.

- Din fericire sau din nefericire, depinde cum vrei s-o iei, nu, nu e vis, e realitate, răspunse Zmăul obiectiv. Uneori realitatea are acest dar de a se prezenta ca un vis nespus de frumos. Reciproca e cam cretină. Visul care aduce a realitate…

- …aduce a coşmar, îi luă Temistokle vorba din gură.