Ficţiunea (1)

     - S-a întâmplat la munte când vizitam o peşteră, începu el ca şi când ar fi simţit nevoia să-şi mai toarne un pahar deşi erau pe stradă, la o plimbare prin partea veche a oraşului.

     În tot acest timp îi trecură prin minte mai multe idei. La modul simultan. Şi care ar fi putut avea şi în acelaşi timp n-ar fi putut avea legătură cu prezentul:

     a) semnul clasic al unui text narativ amatoricesc bazat pe fantastic este acela dat de faptul că la final, după o serie de întâmplări frizând absurdul, personajul principal constată că a visat. Cu toate astea ceva din aşa-zisul vis se regăseşte şi în realitate. În chip inxplicabil. Mai sictirit cine nu crede!

     b) să trăieşti în pace înseamnă să te pregăteşti de război

     c) adepţii teoriei conspiraţiei sunt, în esenţă, nişte fricoşi. Pe de altă parte nu e mai puţin adevărat că în faţa haosului realităţii, a dezechilibrului emoţional provocat de moarte şi a nemilosului mecanism social reprezentat de plata taxelor şi impozitelor, fiinţa umană este complet lipsită de apărare. De aici şi frica: nu (mai) ştii nimic despre cine eşti şi încotro te îndrepţi, de ce ai venit pe lume şi mai ales pentru cine. Şi atunci apare această justificare, imbecilă de altfel, a explicaţiei a ceea ce nu poate fi explicat prin puterea raţiunii. Cu ajutorul „lor”. Care fac şi desfac, care împart lumea după bunul lor plac, care sunt responsabili de toate evenimentele, bune şi rele, de pe mapamond. Frica (îşi) materializează ţinta. Ocazie cu care poţi sforăi liniştit, mica ta lume continuă să existe. Nestingherită...

     - Eşti sigur că ţi-e bine?, fu el întrerupt ca şi când n-ar fi trebuit să continue cu mărturisirea, fiind vorba de scoaterea la iveală a unor adevăruri incomode.

     - Da. De ce?

     - Nu ştiu, te văd cam agitat. Nu prea eşti în apele tale.

     - N-am nimic dar, hm, pe pandemia asta până şi apele (oricui) riscă să fie contaminate.

     - Asta cam aşa e.

     - Uite, ca să vezi că sunt foarte serios în intenţii (nu fu clar pentru nimeni la ce intenţii făcuse trimitere dumnealui) îţi aduc la cunoştinţă obiceiul unui amic de-al meu pe care-l ştiu încă din clasele primare. Are şi un prenume pe măsură: Sabrin Eugeniu. Undeva printr-a cincea toată şcoala auzise de „soţul Sabrinei” sau de „cel mai ieftin băiat”, eugenia fiind, dacă nu te-ai prins?, cea mai ieftină femeie.

     Se întrerupse trei secunde, adăugă uşor melancolic:

     - Joc de cuvinte de pe vremea când virtualul era doar un vis al omenirii.

     Trecu un Opel (de un gri şobolăniu) a cărui tobă de eşapament emise un zgomot ca de moped defect.

     - Eu, să fi fost în locul lui, continuă pe un glas diferit, aş fi intrat în pământ de ruşine. El, în schimb, a suportat onorabil bătaia de joc referitoare la prenumele sale. Îmi spunea doar: „atât îi duce capul” şi-şi vedea de treaba lui. Avea, într-adevăr, o tristeţe imensă în priviri când o rostea dar altfel nu arăta afectat. Peste ani, că aici vroiam să ajung, l-am surprins minţind de îngheţau apele. Practic dumnealui trăia într-o lume bazată pe minciună. Câte n-am auzit de la el: că s-a întâlnit cu nu ştiu câte celebrităţi, cât p-aci să dea mâna cu preşedintele ţării, că intra prin biroul directorului de la SRI cum ţi-ai cumpăra o pâine şi câte şi mai câte astfel de trăsnăi. N-aveai cum să nu zâmbeşti când îl auzeai, mai ales că o spunea pe un ton care nu lăsa nicio urmă de îndoială că aşa s-a petrecut treaba şi nu altfel. Ori pe pandemia asta până şi el, marele inventator de plăsmuiri ale imaginaţiei, şi-a cam încetat activitatea. Am stat de vorbă la telefon aproape o oră şi n-a mai scos un singur cuvinţel fantasmagoric.