Ficţiunea (2)

     Începuse să se însenineze. Câţiva norişori lunguieţi ajunseseră acum să arate ca nişte pâinişoare aburinde. Nu era cald dar nici gerul Bobotezei. Undeva la un etaj superior (întodeauna este implicat acest tip de etaj!) un oarecare era ferm convins că a-ţi depăşi condiţia se reduce strict la a te situa, social vorbind, cu măcar un cap deasupra părinţilor tăi.

     - Spune-mi ce s-a întâmplat în peşteră că aici rămăseserăm...

     - Mă combinasem cu patroana pensiunii...

     - Craiule! Era frumoasă, nu?

     - Pe interior. În primul rând. Şi într-un anumit loc dar aceste detalii le păstrez doar pentru mine. În exterior – aspect fizic plăcut. Adică normal, nimic ieşit din comun. Ceea ce o făcea însă de neuitat era personalitatea ei. Am remarcat-o din prima, mi-a sărit în ochi ca să zic aşa deşi celorlalţi nu le-a spus nimic. Inclusiv soţului ei nu părea să-i fi sărit în ochi nimic din felul ei de a fi.

     - Te-a atras o femeie măritată? Te pomeneşti că avea şi copii!

     - Unde mai pui la socoteală că eu însumi eram pe atunci însurat!

     - Deci avea copii...

     - N-avea, bre, ce nu pricepi!? Cum de altfel nici eu. Bine, la mine din cauza ei care-şi descoperise infertilitatea în urma unor analize. La ea, în schimb, din cauza soţului. Provenea dintr-o familie numeorasă dar în care văzuse abuzuri de tot felul. I-o şi subliniase ei de atâtea ori: copiii îţi fură tinereţea, familia este, după religie, cea mai mare minciună a tuturor timpurilor. Pe urmă, într-o bună zi, ca să fie sigur că n-o să-l pască vreo surpriză, a întreprins o deplasare în străinătate pretextând o scuză care se cam potrivea ca nuca-n perete şi şi-a făcut o vasectomie de toată frumuseţea. Nu i-a zis nevesti-sii nimic la întoarcere. Dar nici ea lui. El credea aşadar că reuşise s-o păcălească, ea se amuza că el crede că ea nu şi-a dat seama de ce a plecat peste hotare.

     - Ea se amuza? Să-ţi doreşti un copil, ca femeie, este...

     - Vezi că n-ai fost atent? De ce am spus că m-am îndrăgostit de personalitatea ei? Doar aşa, ca să meargă povestea? Tipa avea un simţ al umorului cum rar vezi la o femeie, nu dădea doi bani pe prestanţa socială în sensul că vedea la tine dincolo de aparenţa funcţiei, discuta cu lejeritate ideile, o plictiseau vorbăraia măruntă, trăncăneala aia specifică femeilor şi, nu în ultimul rând, de fapt în primul rând, era o fiinţă raţională. Femeile, după cum ştii, se bazează pe intuiţie, pe instinct, gândind de cele mai multe ori, ca şi bărbaţii de altfel, cu ce au ele între picioare. Ei bine, ea raţiona. O luciditate, cum spunea ea însăşi, care îi era, în acelaşi timp, punct forte şi slăbiciune. „Câtă luciditate, atâta suferinţă”, vorba unui scriitor român.

     - Să-nţeleg că soţia ta se situa, ca personalitate, la polul opus?

     - Mai vezi prin filme aşa ceva: se privesc în ochi el şi ea, pentru prima dată, şi dintr-odată au amândoi impresia că se cunosc de când lumea. Una e s-o vezi în filme, alta e s-o trăieşti tu. Ceea ce nu poate fi descris în cuvinte, poate fi doar trăit.

     - Aşadar v-aţi dus ca doi porumbei, singuri-singurei, să vizitaţi peştera cea miraculoasă!

     - Da. Eram un grup de zece persoane la cabană iar în ziua aia unii plecaseră să viziteze nu ştiu ce obiectiv turistic, alţii o tăiaseră în vale, la mânăstire şi la tarabele cu nimicuri din preajma mânăstirii, nevastă-mea inclusiv. Eu şi cu Zamfira am mers către o peşteră din vârful muntelui, un loc, zicea ea, încărcat de istorie, de paranormal şi de magie. Chestii pe care soţul ei nu dădea doi bani. În plus, nu ne-am dus ca doi porumbei ci ca doi adulţi pe deplin conştienţi de propriile acte. Acolo, în peşteră, ca să ajung la ordinea zilei, s-a manifestat ţigănia: Zamfira îmi vorbea despre tainele locurilor de acolo, gen chilia unui călugăr care se teleporta în universuri paralele doar prin puterea minţii, sălaşul unei vrăjitoare născută pe timpul lui Tudor Vladimirescu şi care mai trăia încă în clipa în care Regele Mihai pleca din ţară, în ’47, trăia adică era în putere nu o babă mumificată sau caverna urşilor, practic o peşteră în peşteră, o construcţie realizată de neamul uriaşilor, neam în prezent extinct dar de care dacii n-au prea fost străini.

     - Adevărul e că frumuseţea peisajului montan constituie un excelent prilej de evadări mentale cu şi despre extratereştri sau diverse chestiuni paranormale. E o magie, vorba ta, care nu poate fi explicată în cuvinte. Marea, de exemplu, nu exercită aceiaşi magie, ea...

     - Să lăsăm consideraţiile filosofice în seama altora că nu despre asta era vorba. Ori ai uitat de la mână până la gură ce m-ai întrebat?

     - N-am uitat, cum să uit? Credeam însă că-ţi plac digresiunie. Şi, pe urmă, ce, te grăbeşti? Ne presează cineva?

     - Iată-ţi răspunsul, direct dar mai degrabă indirect, la combinaţia mea cu patroana perversiunii..., scuze, patroana pensiunii.

     - !?