Ficţiunea (3)

      - Cu nevastă-mea nu eram aproape niciodată pe aceiaşi lungime de undă: când vroiam eu, n-avea ea chef, ce-mi plăcea mie pentru ea era ca şi inexistent, pe mine mă fascina muntele, ea era înnebunită după mare. Şi tot aşa. Cu Zamfira m-am potrivit din start. La orice. O chestie rară, nimic de zis, ca probabilitatea de a câştiga la Loto milionul de euro dintr-un singur bilet. Dar, ca să revenim la oile noastre: acolo, în peşteră, în timp ce ea-mi povestea am început să aud, în creier, o voce care-mi comunica despre faptul că nimic nu este ceea ce pare a fi, că suntem menţinuţi în starea asta de sclavie mentală – filme, jocuri video, canale tv de nişă: mâncare, amenajări interioare, ateliere de reparat maşini, modă – doar pentru a nu lua contact cu noi înşine şi a vedea astfel Adevărul, că decât să tai informaţia pentru a-l face pe om prost, uşor manipulabil, mai degrabă îi inunzi mintea cu informaţii, prin toate mijloacele tehnice posibile, ca astfel mintea lui să rătăcească veşnic în acest labirint al iluziilor. Auzeam toate astea în centrul minţii mele cum auzi o transmisie în microfonul din ureche dar am pus-o pe seama halucinaţiilor date de frumuseţea muntelui. Mai mult decât atât: mi-am zis că eu însumi sunt cel care debitează toate astea.

     - Poate ţi s-a părut că auzeai că dacă ţi se întâmplă să chiar auzi voci psihiatrie scrie pe tine. De ce râzi, am zis ceva amuzant?

     - Nici vorbă. Doar că mi-am amintit, brusc, trei chestii.

     - I-auzi! Nu s-ar zice că duci lipsă de viaţă interioară!

     - Marele meu atu şi, în acelaşi timp, punctul meu slab. Nu de alta dar când constaţi cât de armonioasă este această viaţă şi câte căi complexe de percepţie a lumi îţi deschide ajungi, în secunda doi, să observi cât de puţini semeni de-ai tăi sunt la rândul lor înzestraţi cu aşa ceva.

     - Aici nu văd trei lucruri pe care...

     - Corect. Nici eu. Ăsta a fost primul. În sensul că a deveni un om multilateral dezvoltat – în sensul transcedental-estetic al sensului nu în cel comunist – e un risc pe care trebuie să înveţi să ţi-l asumi. Să trăieşti înconjurat de o mare de ignoranţi, instinctuali şi sclavi ai simţurilor e ca-n replica lui Lăpuşneanu către Moţoc: „proşti dar mulţi”.

     - Vrei să spui că trebuie să te mulţumeşti cu stadiul de vierme? Şi că dacă trei sferturi din cei pe care-i cunoşti se comportă într-un fel, mai ales unul greşit, trebuie să faci şi tu ca ei ca să nu fii stigmatizat? Apologia laşităţii?

     - Ai putea interpreta şi aşa. Dar e doar o interpretare.

     - În fine! Celelalte două chestii de care ţi-ai amintit?

     - Discutam odată cu cineva despre ce ar fi de făcut în concediu iar persoana cu pricina se mira cum de pot sta la all-inclusive mulţumindu-mă cu ce-mi dau ei. I-am subliniat faptul că datorită vieţii mele interioare nu simt nevoia să casc gura, în concediu, pe la chestii care oricum, după terminarea vacanţei, îmi vor folosi cum se foloseşte furnica de un pix cu gel dar n-a vrut să bage la cap, ferm convins că el avea dreptate. Trei la mână: răspunsul e simplu şi, în acelaşi timp, complex: „habar nu am”.

     - Nu pricep, ce nu ai habar?, întrebă celălalt după aproape un minut de tăcere.

     - Despre ce scriu. Bine, asta e o treabă fundamentată în timp deşi sună extrem de superficial. De fiecare dată când am încercat, în mod conştient ca să zic aşa, să scriu, nu mi-a ieşit nimic. Din contră, când muza mea inspiraţională şi-a manifesta interesul am avut impresia că l-am apucat de mână pe Dumnezeul ficţiunii.

     - Muza asta de care zici tu este o persoană anume?

     - Nici vorbă. Numeşte-o cum vrei: metaforă, energie, fiinţă extradimensională, stafie. Ştiu doar că o simt plutind deasupra mea, veghind. Şi veghindu-mă.

     - Nu cred că are nimeni control asupra inspiraţiei, reluă Ovidiu ca şi când ar fi corectat o enormitate şi după ce fuseseră martorii unei altercaţii între doi amorezi ţinându-se de mână şi un cerşetor cu figură de cimpanzeu care le ceruse un leu şi pentru că nu le dăduse pace chiar şi după ce i se spusese a treia oară că nu are nimeni să-i dea un leul dorit fusese luat la pumni şi picioare fără niciun menajament. Dăduse şi el, nu-i vorbă, dar mai mult şi-o luase.

     - Tre’ să recunoşti că ar fi beton, răspunse Silviu extatic.

     Şi mai înainte ca Ovidiu să-i dea replica:

     - Nici eu nu am control asupra ei dar ceva tot pot influenţa. Ce anume: intrarea într-o anumită stare, cu largi influenţe estetico-transcedentale, unde orice şi mai ales oricine devine subiect de povestire.