Balconul

      Prima zi de şcoală, în drum spre liceu…

Mă încearcă emoţii atât de puternice că îmi aud inima bătând în piept mai-mai să-l rupă. Mă deplasez ca anesteziat prin piaţă, pe lângă staţia de metrou și apoi intru pe o alee cu garaje în faţa cărora zac Dacii de acum douăzeci de ani iar sediul unei Poşte arată ca o clădire de după război. Merg de parcă aş avea cuie bătute în călcâi.   

Intru în curtea şcolii şi rămân perplex: nu cunosc pe nimeni. Toţi acei liceeni sporovăind fericiţi îmi provoacă o frustrare maximă. Mă imaginez instantaneu într-un loc exotic, nu aici unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, în vreme ce eu trebuie să stau singur-cuc şi să mă prefac a nu avea nicio treabă. Cu atât mai dureros cu cât nimeni nu mă bagă în seamă.

Caut un locşor unde să mă pot aciua în tăcere. Nu-l găsesc prea uşor, peste tot izbindu-mă de indivizi care privesc prin mine nu la mine. Reuşesc la un moment dat să mă aciuez lângă un pom pipernicit în vecinătatea scuarului de gunoaie. Reuşesc dar nu pentru multă vreme. O gaşcă de şase pupeze (în traducerea zilelor noastre: pitzipoance) se nimereşte şi ea în scurtă vreme tot aici. Blegul din mine se simte intimidat - nişte codane de clasă terminală, crăcănate de cordeală că abia pot sta în picioare, eu un boboc pierdut în spaţiu.

  Mă dau mai încolo, să-mi dau o ocupaţie, nu de alta dar nu vreau să trec drept un tocilar speriat de bombe. Ce ocupaţie să-mi găsesc? Am cum să-mi găsesc vreuna sau deja am fost catalogat drept tocilarul cel speriat de bombe? Aha, uite nişte pătrate desenate cu creta pe ciment! Hai că găsii: descoperitor de pătrate mâzgâlite cu crida pe asfalt. Oare astea ce vor să reprezinte? Mintea în colţuri a bucureştenilor pentru care toţi cei din provincie îs ţărani veniţi şi ei în Capitală să se dea cu metroul? Aș vreau eu! De fapt ele se referă la spaţiile rezervate claselor!... Uite, aici scrie a X a D, dincolo a XI a C, în partea aceea a IX a A... Bun! Bun o creastă. În ce clasă mi-s? A noua cât? Hai să aruncăm un ochi pe listă.

Acum chiar că mă simt relaxat. Grămada de boboci în care mă introduc mi-o iau drept pavăză împotriva atacurilor miilor de oculari ale ălora din clasele mai mari. Aş, victorie de scurtă durată; rămân ca şi interzis: a IX a I... Cum “I”? Nu se poate aşa ceva, e o greşeală, s-a strecurat o greşeală pe undeva. Secretarele or fi scris aiurea. Ce-i aia a IX a I? La mine acasă, în oraşul meu de provincie iubit, de cînd mă ştiu, dintr-a-'ntâia şi până într-a opta am ţinut-o tot într-un “B”. La “A” erau cei mai buni, la “B” ăia de pe locul doi şi la “C” ăia de pe locul trei. Restul, Dumnezeu cu mila. M-au băgat la “I”! “I” de la idiot, imbecil, incult...

La un moment dat mă trezesc vegetând pe lângă nişte găligani. Parcă aş sta la coadă la ceva. Decid să-mi iau inima în dinţi şi-l întreb pe unul din ei, din faţa mea, care mă tratează cu spatele, dacă asta e a IX a I. Insul rânjeşte şters şi-mi răspunde afirmativ. Şi atât. Atunci numai ce apare o bunicuţă ochelaristă purtând o pălărioară rotundă ca fundul unei oliţe de noapte şi se recomandă, cu un fel de emfază afectuoasă, ca fiind diriginta. 

- Băi, frăţie, hai că s-a dat drumul la puşcărie…

Mă întorc să arunc o privire (de provincial curios!) cătră posesoarea vocii nu de alta dar n-am mai auzit asemenea tonalitate de voce feminină de la faza cu Rocky bătut mangă de Apollo şi urlând ca disperatu’ după nevastă-sa. Mă întorc dar, aproape în acelaşi timp, mă reîntorc, inhibat, la loc: tipesa e aproape tot atât de înaltă ca şi mine, blugii negri şi mulaţi îi evidenţiază agresiv tot ce poate fi evidenţiat, are geacă de piele cu ţinte, machiaj negru şi plete metaliste. Şi se uită la mine, preţ de o secundă, cum aş privi eu la, să zicem, o râmă pe care-am tăiat-o în două şi acu’ îi urmăresc plin de scârbă mişcările contorsionate. Doi malaci care, în mod sigur, au program regulat de tras la fiare, răsar de undeva din faţă şi se scurg pe lângă mine ca când te-ai împiedica de un cearceaf pus la uscat. Şi eu care crezusem pentru moment că ea mi s-a adresat mie!

Dibuind coridorul ce duce spre a IX a I - gang scurt, lat, terminat cu sala de sport, pe stânga dând înspre cabinetul stomatologic – constat că aici e răcoare şi pute, nu ştiu de ce, a caltaboş prăjit. Dau să intru dar mă retrag urgent; toată lumea tace. Fete gârlă în rândurile din faţă, peste tot; priviri curioase, blege, cretinizate de pubertate. N-am curaj să mă aşez în prima bancă. Tot ce-mi rămâne de făcut este să dau înapoi. Măcar de-ar apărea diriga! Asta m-ar îmbărbăta! Dar cum nu apare mă văd nevoit să rămân lipit de perete pe termen nedefinit, cu mirosul de caltaboş prăjit cu tot. Gălăgie, ecouri, voci sparte de undeva de afară. Nu-mi vine să cred că sala e atât de plină; mă aşteptam la câţiva rătăciţi, să-mi intru şi eu în piele. Niciun loc liber în spate!

Trece o gâscă îmbrăcată într-o rochiţă colorată în roşu ţipător. Se vâră tot în sala a IX a I, cu aerul unei cocoane din înalta societate. Atunci îmi iau şi eu inima în dinţi şi fac, din nou, pasul. De data asta mă proţăpesc în banca întâi şi rămân înfipt aici, ţeapăn ca un mititeu pe grătar.

Nimeni nu scoate un ţipăt, o înjurătură, vreun râs grobian, ceva. Şoapte, politeţuri de banchet prezidenţial. Hai că mai vine unu': un lungan cu părul creţ şi moacă de latin-lover de cartier. Care n-are altă opţiune decât să se posteze lângă mine. Mă întreabă de nume, lecturi (el citeşte cărţi despre război, ştii, alea cu Zven Hazăl) şi nimc altceva în schimb. Tace şi râde pe sub mustaţa care de abia îi mijeşte. E încântat că e la liceu şi asta-i ocupă tot spaţiul gândirii.

Brusc îşi face apariţia un tip cu barbă roşcovană şi cu zâmbet şpanchiu. E înfipt şi dezgheţat. Prinde la ligavele fete-viitoare-muieri, surori ale lui lasă-mă-să-te-las-după-ce-m-ai-avut şi ahtiate după frivolităţi ca eu dupe găleţi cu dolari primiţi moca. Ne ridică pe noi, băieţii, în picioare, ca să ne numere, să vadă şi el "câţi masculi ascunde nouă iu", face bancuri zemoase, flatează, se străduie a emana o charismă de macho-man veşnic admirator al sufletului feminin. Sunt convins că e vreun ilustru repetent. Noţiuni ca "manuale", "ghiozdan", "ce materii vom studia anul ăsta" i se potrivesc ca nuca-n perete. Îl găsesc genul de coleg cu care dacă nu vrei să ai de-a face (să te trezeşti deci cu mâna ruptă sau capul spart) e bine să nu-l întrebi de cele enumerate mai sus...

Mai târziu s-au împărţit cele manuale, s-au discutat chestiuni administrative, s-au bârfit (la toaletă, în pauză) chestiunile administrative enunţate de dirigă, s-a zâmbit cu poftă din pricina gâfâitului, gâjâitului, scuipatului-spre-interior al dirigăi, care dădea astfel impresia, chiar fără s-o ştie, că înecatul cu propria ei salivă e iminent. Unii au hăhăit, alţii au suspinat. Grăsunica, echipată într-un costum verde, se mişca într-una printre bănci iar rotunjimile trupului ei de butoiaş de bere, cuprinse în ţoalele alea cu un număr mai mic, se reliefau ca un tremurici de piftie.

Apoi un fum albastru de frunze tomnatice arse a invadat subtil clasa şi lumea a început ba să lăcrimeze, ba să le înjure pe femeile de serviciu care-şi găsiseră tocmai acuma de treabă, ba să facă băşcălie la greu.

M-am trezit deplasându-mă spre ieşire. Era un fel de pauză ce ar fi putut la fel de bine să reprezinte panica de dinainte de bombardament: lume răsfirată în dreptul chioşcului unde un individ cu obrajii înecaţi în semne de vărsat împărţea biscuiţi, pufuleţi, băuturici acidulate şi, desigur, ţigări - da’ astea mai palmat, să nu observe direcţiunea. Lume dezlânată lângă stâlpii de la intrare, fumând, înjurând, pălăvrăgind, lume ambetată pe terenul de sport, plecând şi venind, ca şi când spaţiul şcolii ar fi reprezentat un soi de cartier general al armatei americane din Afganistan.

Câţiva gagii băteau de zor mingea, încercând, în subliminal, să impresioneze un grup de trei graţii între care se distingea silueta unei lungane (aş fi putut băga în foc că avea la activ vreo şcoală de manechine) cu nişte blugi atât de strâmţi pe ea că ai fi zis că s-a născut îmbrăcată cu ei. Se aciuaseră pe lângă poarta de fotbal şi bârfeau cu capetele aplecate. Din când în când aruncau priviri spre băieţi şi atunci ăia, înnebuniţi, aproape să se ia la bătaie doar-doar or să fie remarcaţi, aleşi, lăudaţi.

Am ţinut-o tot înainte, pe cărăruia ce ducea, printre câteva buruieni ruginite şi spatele sălii de sport, spre parcul situat la mai puţin de zece metri distanţă de şcoalie. Vorba vine “parc”: un ţarc populat cu o gârlă numită lac, trei leagăne, copaci prăfuiţi, deluşoare cu resturi de materiale de construcţie şi mulţi, foarte mulţi rahaţi ai javrelor de apartament purtate fiţos de şi mai fitoşii ţărani ceauşişti, transmutaţi cu japca în casele cu ţeavă în perete.

Am luat-o aşa, la picior ba traversând o chichineaţă de pod scorojit, ba privind la cuplurile care se pipăiau pe câte o bancă mai pidosnică, ferite, chipurile, de ochii lumii prin câte un braţ scheletic de salcie.

Eram dornic să las începutul de an şcolar în seama cui s-o nimeri. 

Deodată, în timp ce căscam gura către balconul unui bloc postat strategic în spatele unor castani uriaşi (priveam, de fapt, la o cioară cu cioc uriaş cum o scărpina în cap aproape cu furie pe o alta, chircită, după toate aparenţele, de spaimă) zării o chestie care mă lăsă lat: silueta unei femei stagnând, preţ de, cît?, 7-8-10 secunde? în spatele geamului, goală-puşcă şi făcându-mi semn cu mâna. Am crezut că visez, m-am uitat, instinctiv în apate considerând că salutul era adresat altcuiva dar nu, nici pomeneală de altcineva, era adresat mie cum te văd şi cum mă vezi.

Brusc, a tras jaluzeaua şi dusă a fost.

În cei patru ani de liceu dâmboviţean balconul cu pricina a rămas mut. L-am vizitat în dese rânduri şi iarna şi vara dar nimic. Am intenţionat la un moment dat chiar să şi bat la uşă da’ m-am împotmolit la detaliul tehnic numit numărul apartamentulu şi scara.

Şi, mă rog, ce i-aş fi putut spune? Că m-am îndăgostit de ea de cum am văzut-o goală la balcon atunci în prima mea zi de liceu?