Ficţiunea (6)

     În scurt timp, Ovidiu îi făcu semn să privească în faţă, acolo unde, la geamul etajului vilei, se aprinsese lumina. Se vedea în cameră ca-n palmă datorită poziţiei de pantă în care se afla casa şi a locului „de sus” în care era amplasată stiva.

     Silviu vru să-l întrebe pe Ovidiu despre împrejurările în care găsise vila dar tocmai atunci în cameră îşi făcu apariţia o lungană înveşmântată într-un halat de baie roz în timp ce pe cap avea un turban dintr-un prosop alb.

     - O să tragă perdeaua, nu?, întrebă Silviu privind-o pe necunsocută şi întrebându-se de ce chipul ei îi era atât de familiar.

     - Tocmai asta e faza, lămuri Ovidiu. Că n-o trage. Niciodată.

     - Crezi că ne-a văzut?

     - Aşa am crezut şi eu la început. De fap, cred că se priveşte pe sine în reflexia geamului, răspunse Ovidiu atât de prompt încât Silviu nu se putu abţine să nu râdă.

    - De cât timp o urmăreşti?

    - Ce mai contează?, aruncă împricinatul pe un ton care-l induse pe Silviu în eroare.

    - Păi contează că dacă te mulţumeşti doar cu privitul...

    - Taci că începe, îl admonestă Ovidiu. Fii atent...

     Mai devreme decât s-ar fi aşteptat, Silviu o văzu pe necunoscută lepădându-şi halatul, rămânând statuie în camera inundată de o lumină alburie, privind către geam ca şi când s-ar fi ştiut urmărită. Rămase aşa o veşnicie, timp în care cei doi abia de îndrăzniră să respire. Pe urmă, necunsocuta merse în dreptul unei oglinzi înalte şi porni să se admire, luând tot felul de poziţii, de parcă ar fi ascultat de îndemnurile cine ştie cărui pictor.

     - Mi se pare că o cunosc de undeva, reuşi Silviu să bâiguie.

     - Eu nu, răspunse Ovoâidiu cu aerul unuia care era deja familiarizat cu peisajul.

     În cele din urmă, necunsocuta dădu pătura de pe pat în lături, se vârâ sub cearceafuri cu aerul unei adolescente visătoare.

     - Ce face, stinge lumina acum sau ce?, nu se putu abţine Silviu să nu întrebe.

     - Ar fi trist, nu?, întrebă Ovidiu scoţând din rucsacul pe care-l purta în spate un binoclu.

     Necunsocuta dusese mâna la sertarul noptierei de unde extrăsese o tabletă.

     - Să nu-mi spui că o se se apuce să navigheze pe...

     - Taci şi priveşte, îl întrerupse Ovidiu întinzându-i binoclul. La tabletă nu la ea.

     Nu mică-i fu mirarea lui Silviu când observă ceea ce-i fusese indicat să observe: fata îi citea blogul. După care îi trimse şi câteva comentarii la cele citite.

     - Aşa-i că te-ai întrebat mereu cine o fi Luiza aia care te tot comentează?, zise Ovidiu mustăcind. Ei bine, acum ai aflat-o.

     - Da, bre, o aflai, zise şi Silviu înapoindu-i binoclul.

     În seara aceea îi traseră amândoi o beţie zdravănă. Ocazie cu care Silviu îi povesti lui Ovidiu cum se terminase aventura cu patroana pensiunii dar despre care, a doua zi, Ovidiu nu-şi mai amintea nimic. Şi nici nu mai puse întrebări suplimentare ca să nu râdă celălalt de el că fusese atât de mangă încât nu pricepuse nimic dintr-o biată ficţiune.