Colierul (5)

În timp ce străbătea, sub escortă, coridoarele boltite ale palatului lui Gebeleizis Strabon, unele înalte de peste 20 de metri, percepea liniştea tensionată dintre ziduri. Ca şi când împăratul era acolo, deasupra lor, printre ei, studiindu-şi din toate unghiurile viitoarea victimă...

Se înscrisese pe un drum pietruit, îngust şi ducând, după toate aparenţele, înspre latura vestică a palatului, acolo unde se aflau grădinile regale când fusese oprit şi luat la întrebări de o patrulă înarmată până în dinţi.

- Las’ că te ducem noi, ţâcă, îi replicase cel ce părea a fi şeful, un zdrahon chelios şi cu o mustaţă mică, auzindu-l pe Emilian cerându-le să fie condus la majestatea sa întrucât avea o problemă urgentă de discutat. Dar să fie prezentă şi fiica sa întrucât problema pe ea o privea cel mai mult...

Escorta dădu colţul şi se angajă pe un alt coridor. Podeaua era de marmură neagră iar sus, în dreapta, un şir de geamlâncuri ovale, dezvăluia flori colorate precum şi boscheţi de un verde atât de aprins că te dureau ochii. Pe pereţii laterali, uneori şi pe tavan, apăreau desene, foarte detaliate, ale unor trupuri, cum altfel decât goale, mângâiate de diverse unelte de oţel al căror scop arăta, fără putinţă de tăgadă, ca fiind unul certat cu viaţa.

Imensitatea palatului lui Strabon nu avea cum să nu te impresioneze. Unele coridoare erau atât de voluminoase încât ar fi încăput lejer acolo chiar şi zece oameni călare, unul lângă altul. Adăugai la asta nebuniile de pe pereţi şi tavan şi se chema că intraseşi deja sub aura de putere a regelui Stabon.

Treptat, într-o manieră subtilă, proporţiile se modificară: coridoarele deveniră peşteri al căror tavan abia de mai putea fi observat iar geamurile ovale fură înlocuite cu vitralii gigantice, de formă hexagonală şi ilustrând diverse unelte familiarizate cu obţinerea durerii agonizante.

În cele din urmă, Emilian se pomeni observând o uşă de care se apropiau agale iar proporţiile ei (să tot fi avut 100 de metri înălţime) îl determinară să-şi înăbuşe o exclamaţie de uimire. Când fură în preajma ei, giganticele uşi se deschiseră lent şi într-o linişte perfectă.

„Dacă nu e vrăjitorie, cu siguranţă e un mecanism bine ticluit”, gândi Emilian, în continuare perpelex.

Examinând sala în care intrase îşi dădu seama că spaţiul era incomensurabil. Judecând la rece se putea afirma că toată cetatea tatălui său încăpea lejer acolo. Podeaua era realizată dintr-o piatră atât de lucitoare încât puteai crede că păseşti peste o oglindă. Fără a lăsa impresia, sala se îngusta imperceptibil spre capătul îndepărtat. Tronul pe care sta Gebeleizis arăta ca o cochilie odihnind în ea ceva care rânjea într-un amestec de perversitate, ură, ranchiună şi orgoliu cât casa.

Escorta lui Emilian se opri la douăzeci şi cinci de paşi de piedestalul pe care era aşezat tronul. Gărzile se dădură în lături. Emilian era singur acum în faţa împăratului. Făcu cea mai corectă plecăciune princiară din viaţa lui deşi, din cauza emoţiilor, nu era sigur că-i reuşise în totalitate.

- Ai venit să mi te închini, catadicsi Gebeleizis într-un final a-i spune.

Avea o voce uşor nazală şi uşor piţigăiată. În aerul tensionat la sălii glasul i se repercută de parcă în mijlocul simfoniei izbucneşte de undeva, reprodus de o trompetă, un refren manelistic. În sinea sa Emilian fu scuturat de un râs furibund care avu darul să-i alunge pe loc toate emoţiile. Precaut, continuă a juca rolul celui impresionat de exemplul de măreţie şi putere oferit de Gebeleizis:

- Regatele noastre sunt în bună pace, rosti el formula consacrată. Vin doar cu... ăăă... gânduri vesele.

„Da, finalul nu era ăsta, medită el amintindu-şi de lecţiile de diplomaţie ale maestrului Pupitros, fratele lui Katedros. „Vesele” sub nicio formă. Era ceva cu „intenţii” nu mai ştiu cum. Un neologism. Da, exact. Dar care?”

Auzindu-l, regele căscă o clipă ochii apoi figura lui, vreme de 30 de secunde lungi cât o eternitate, căpătă încremenire de piatră.

De abia acum Emilian îi observă şi pe ceilalţi: în dreapta lui Strabon, într-un jilţ cu spătarul de peste patru metri înălţime şi care părea creat dintr-o singură bucată de granit odihnea o tipă mică de înălţime şi împopoţonată cu o rochie plină de volute şi volănaşe. Avea o faţă pe care de altfel n-o dădea frumuseţea afară din casă dar care era machiată cu gust. Soţia regelui. În stânga, într-un fel de fotoliu de piatră ce părea destinat persoanelor supraponderale, se afla o siluetă al cărei costum ca de călărie, nuanţat într-un cafeniu intens, contrasta violent cu o coafură terminată printr-un coc în care fuseseră înfipte trei beţigaşe aurii. Fiica. Floriana. Care numai supraponderală nu era. 

Când regele izbucni în râs – o hăhăială d-asta ca de boier care tocmai şi-a făcut de cap cu o masă copioasă – Emilian fu trezit ca din vrajă. Gărzile râseră şi ele şi se apropiară cu doi paşi, gata să-l înhaţe pe nefericit. Femeia cea mică de statură se mulţumi să-şi coloreze chipul cu un zâmbet de complezenţă pe când silueta nu schiţă nici măcar o ridicare de sprânceană.

- Şi de ce nu te-aş arunca în beci?, întrebă regele oprindu-se brusc din hăhăială.

Începu, în acelaşi timp, să bată darabana, cu degetele de la ambele mâini, pe marginea tronului.

Emilian îl lăsă să fiarbă în suc propriu. Îi privi, pe rând, pe toţi trei, în ochi. Asupra Florianei se opri ceva mai mult, neputându-se abţine a nu se întreba dacă nemişcarea chipului ei era semn de inteligenţă sau de prostie. Vorbi când Strabon fu pe punctul de a-i adresa o nouă întrebare, ceea ce pe regele obişnuit a intimida prin simpla-i prezenţă îl ului masiv:

- Am asta cu mine şi cu dânsa am venit s-o peţesc pe fiica domniei voastre.

Îşi scosese colierul de la gât după prima propoziţie iar la finalul frazei îl ţinea în pumn, aruncat înainte, ca într-un gest de tristă amintire a unora care au crezut că pot stăpâni lumea prin ideea de puritate a rasei.

La vederea lui suflarea sălii încremeni. Strabon îl privea dintr-odată pe Emilian ca pe egalul său, gărzile mai aveau puţin şi ar fi căzut în genunchi jurând credinţă veşnică noului rege, tipesa machiată excesiv făcuse nişte ochi cât cepele iar Floriana îşi dusese automat mâna stângă la piept de parcă ar fi căutat să alunge de acolo o emoţie copleşitoare.

De undeva din tavan luci dintr-odată o sferă de un albastru marin demenţial. Luci cu atâta putere încât se creă impresia că în sală îşi făcuse apariţia un soare. Pe urmă, din sfera care se topi într-un soi de gelatină cenuşie, se materializă un trup. Când atingea solul, coborând pe aripi invizibile, Emilian o recunoscu pe vrăjitoarea din castelul Fomeii de Gheaţă:

„Mai bine mai târziu decât niciodată”, i se adresă ea lui Emilian pe cale telepatică.

„Pardon?”, făcu acesta, mirându-se că-i putea răspunde cu aceiaşi monedă.

„Nu-mi căutam, tu, niciun iubit, îi explică Husynia. Da’ ştii cum sunt unii: dacă n-au acces la viaţa ta îţi inventează vorbe şi fapte.”

„Vrăji, însă, faci. Neag-o p-asta!”, replică Emilian într-un bufeu critic spontan.

- Nu pentru iubire, dragule. Ce-a fost a fost. Iubirea însăşi e o frază... pardon, e o vrajă. Nu poţi vrăji vraja. E o contradicţie în  termeni, ca să zic aşa. Pricepi?

Emilian pricepu întrucât îl durea..., scuze, îl ducea capul. Ce nu putu pricepe era de ce apăruse ea tocmai acum.

- Ai să-ţi dai seama tu la un moment dat, i se adresă ea cu glas tare mângâindu-l pe obraz. Doar că mai ai încă în tine o inocenţă care uneori te face să gândeşti mai lent. E de altfel ceea ce-mi place la tine.

O singură bătaie de inimă durase dialogul dintre cei doi. Când Husynia se întoarse spre rege şi suita sa, aceştia încă nu terminaseră de clipit.

- Pentru colierul ăsta s-au luptat şi au  dispărut popoare întregi, i se adresă ea regelui. Cu siguranţă ştiai asta cum de altfel o ştia şi fiică-ta, demna ta urmaşă. El, peţitorul, n-o ştia. Nu i-a spus-o nimeni.

- Da, exact, nu mi-a spus-o nimeni, zise Emilian consternat. Am trăit cu impresia că e doar o biată bijuterie care...

- Foarte rău, îl întrerupse Husynia dar fără să se întoarcă spre el. Trebuia. Data viitoare să nu te mai bazezi pe impresii că astea te bagă în mormânt.

-  Colierul, tinere peţitor!, zise Gebeleizis începând a-şi reveni psihic din uluială. Ai de gând să mi-l dai sau...

- Ia-l că nouă nu te trebuie, i se adresă Husynia luând bijuteria din mâna lui Emilian şi aruncându-i-o regelui la picioare.

În secunda următoare, prinzându-l pe Emilian de subsuori, o tuliră amândoi în înaltul tavanului unde dispărură din peisaj într-o ploaie de scântei galbene, noian de negru şi străfulgerări de diamant.

Dincolo, pe veranda castelului ei, Husynia îi povesti lui Emilian că îl îndrăgise încă de când astrele i-l preziseseră. Ea, de altfel, asta căuta în stele – să-şi  găsească noul ursit. Celui vechi nu mai avea ce-i face. Fusese o vreme frumos între ei, cursese lapte şi miere cum se spune, dar apoi nu mai cursese nimic.

- Vrei să spui că, în ciuda faptului că am mâncat pe stomacul gol o ceapă, şi albastră pe deasupra, tu ai ştiut când am pătruns pe teritoriul tău?, întrebă Emilian circumspect. M-ai simţit?

- Nu crezi că asta e menirea unei vrăjitoare?, răspunse ea tot printr-o întrebare. Să ştie şi să simtă tot chiar dacă lasă o altă impresie?

Unele guri rele vorbesc despre cum Kapcaunos a dispărut din pădurile situate pe munţii din împărăţia lui Tarabostes pentru că a crăpat de ciudă. Alte guri rele detaliază că această crăpare a venit pe fondul aflării adevărului: el şi fiica lui Gebeleizis nu erau compatibili, el arzând-o pe nemurire, ea pe vremelnicie. Cică îi ceruse unui amărât care-i călcase accidental teritoriul să i-o aducă pe Floriana că altfel avea să-l chinuie toată viaţa, ăsta, băiat serios, s-a ţinut de cuvânt dar Floriana, când l-a văzut, nu doar că i-a evidenţiat raportul lor de incompatibilitate dar i-a atras atenţia că nu e în puterea ei să ridice blestemul ce-l ţine prizonier în zonă. Aia ar fi putut s-o facă soră-sa care murise în condiţii nici până azi elucidate complet. Mai sunt şi unele guriţe (la fel de cârcotaşe) care şoptesc pe la colţuri despre cum Floriana aia nu era Floriana regelui din Insula Scufundată ci una care se dăduse drept ea şi-i făcuse felul lui Kapcaunos când acesta se aştepta mai puţin. Dar parcă poţi şti ce-i adevărul..., scuze: care-i adevărul?