Ficţiunea (4)

     Nu era prima dată când discutau despre aşa ceva. În cea mai recentă astfel de conversaţiune mai erau de faţă următorii:

     a) două gemene fascinate de ficţiune dar care sfârşeau mai tot timpul prin a căsca gura la o emisiune teve unde nişte cucoane urâte cu spume/proaste făcute grămadă îşi alegeau, sub atenta îndrumare a unui expert care arăta ca un Elto John într-o dipoziţie amoroasă de zile mari rochia de mireasă

     b) un tinerel cu freză trendy, barbă aranjată la milimetru, costum gri închis a cărui cravată se asorta discret cu pantofii şi care, cu un volum de poezie scos pe cheltuială proprie dar de care nu auzise nimeni se considera cel puţin emulul de succes al lui Blaga

     c) un domn tomnatic îmbrăcat casual care se străduia din răsputeri să pară ce nu era. Mai mult ca sigur îl încercau nişte regrete teribile ale tinereţii 

     d) vreo trei amărâţi – se vedea asta dacă-i priveai adânc în ochi; aveau o privire ce trăda o lipsă de încredere în forţele proprii şi o debusolare existenţială ceva de speriat. O făceau pe interesanţii, ba chiar pe experţii într-ale ficţiunii. Ar fi putut fi anihilaţi dintr-o singură propoziţie, simplă nu dezvoltată dar, vorba lui Silviu, judecata nu-i a noastră.

     - Oricine poate deveni subiect de text, zicea el ronţăind nişte alune

     - Vă dau cuvântul meu de onoare că trebuie să-l credeţi pe cuvânt, spuse Ovidiu trăgând dintr-o ţigară lungă cu nume scurt. De nenumărate ori m-am recunoscut în textele lui. Ca personaj, ca replici, ca gestică şi mimică. Nu m-am supărat neam chiar dacă nu mi-a cerut acordul. Din contră, m-am simţit onorat.

     Ar fi dat să continue dar a lăsat-o aşa, în mod minimalist. Neterminată.

     Tomaticul a bolborosit nişte „isme” pe care azi istoria bunului simţ nu le poate reproduce, tinerelul cu freză pompadour, foarte mulţumit de sine că discuţia se înscrisese pe un făgaş de succes şi-a mai turnat ceva în pahar, gemenele s-ar fi oferit în clipa aceea oricui, pe gratis iar cei trei amărâţi au băgat nişte comentarii care se potriveau ca nuca-n perete.

     Trecură trei tiruri, cu viteză, zdruncinând asfaltul. De la balconul unei vile cochete se auzi o înjurătură de mamă rostită cu accent ardelenesc.

     - Mai ales când am fost respins de vreo 7-8 edituri m-am abiţionat să scriu, mai abitir decât până atunci. După mine a fost un semn că era ceva de capul ficţiunii mele. După care am descoperit blogul şi viaţa mi s-a schimbat complet. Ai văzut doar ce motto am acolo, nu?

     - Scriu deci exist. Sau ceva de genul ăsta.

     - Ţi-a scăpat continuarea: restul e o mare pauză din care îmi extrag ideile.

     - Nu-i rău să scrii la blog, peroră Ovidiu ca un editor care, în mod diplomat, îi cere autorului să opereze câteva schimbări majore în textul propus spre publicare. În fond, blogul e o realitate a lumii actuale. Nu prea ai cum să-l ignori. Eu sunt însă de modă veche. Mi-ar plăcea să-ţi citesc cartea, s-o răsfoiesc, să-i miros paginile. E altceva. Blogul nu are nici gust, nici miros.

     - Desigur că îţi dau dreptate, zise Silviu diplomat. Ba chiar aşa gândeam şi eu până mai deunăzi. De fapt, până când mi-am dat seama că în România zilelor noastre editurile nu-s altceva decât o afacere. Vrei să publici? Te costă atât. O sumă de altfel deloc de neglijat. Doar că actul de cultură numit scriere ficţională e certat, principial vorbind, cu banul. Tu, ca editură, îţi scoţi profitul din valoarea cărţii mele nu din faptul că-mi ceri o căruţă de bani.

     Apoi, pe un ton complet diferit:

     - Ascultă, bre, unde mergem?

     - Vreau să-ţi arăt ceva, răspunse Ovidiu de parcă ar fi aşteptat o astfel de replică de luni bune. Ai puţintică răbdare.