Ficţiunea (5)

     Iată-i, aşadar, pe cei doi, ambii trecuţi de 40 de primăveri, plimbându-se pe străzi asemeni unor adolescenţi care preferă să ardă gazul de pomană, oricât de scump ar fi, decât să înveţe. Silviu mai fusese căsătorit – se întâmpla când împlinea 30 de ani – dar minunea nu durase decât trei ani. Azi nu se mai ştie cine s-a plictisit primul, ceea ce e neîndoielnic se referă la o discuţie dintre ei care a reprezentat capacul suprem. Era, tot aşa, o răbufnire de iarnă, pe la un sfârşit de ianuarie după ce în decembrie se înregistraseră temperaturi primăvăratice. Ea, pe numele ei de fată Rapcea şi pe prenumele Eleonora Brânduşa spunea ceva despre publicarea cărţii, despre faptul că un scriitor adevărat are în vedere cartea tipărită nu blogul sau postările pe reţeaua de socializare şi nu în ultimul rând că dacă nu ştii tu, ca scriitor, despre temele pe care le abordezi de ce să mai ai pretenţii ca lumea să te citească, aşa, by default.

     -...tu vrei să trăieşti din scris, te încăpăţânezi să crezi că e posibil aşa ceva în ţara noastră dragă dar eşti cu nasul pe sus când vine vorba despre ceea ce scrii. Cică „să-şi dea seama şi singuri cititorii că de aia au creier!” Băi, Silviu, tu te-ai auzit măcar o singură dată? Ai făcut acest minim efort?

     Atunci el îi explicase că dacă de exemplu se aruncă ochii pe temele şi mesajul nuvelei româneşti se va descoperi că acestea sunt preponderent negative: banul ce distruge sufletul şi relaţiile dintre oameni, gelozia, rasismul, prejudecăţile sociale, bănuiala, ura, posesia, râca dintre bogaţi şi săraci, invidia etc. Dacă un adolescent ar creşte cu aşa ceva personalitatea şi implicit viziunea despre lume i-ar fi masiv distorsionate.

     - Iar tu vrei ca eu să îngraş rândurile celor care scriu despre asta pentru că ce? Numai despre astea se poate scrie? Despre lucurile pozitive nu scriem pentru că devenim superficiali?

     Ovidiu, mai cu picioarele pe pământ, se limitase la aventuri de-o noapte, maxim de un an. Gurile rele vorbesc şi despre un copil pe care nu a vrut să-l recunoască, motivele acestei fapte rămânând învăluite în mister.

     O luară brusc în jos, pe un drumeag pietruit. Farmecul de altădată al zonei dispăruse fiind înlocuit de maşini parcate pe ambele sensuri de mers. Abia dacă mai aveai loc tu, ca pieton, să te deplasezi. În vale, la cotitură, altădată (din nou „altădată”!) admirai panorama oraşului, mai exact una din părţile vechi ale oraşului, o combinaţie şarmantă de rural şi urban, ca-n filmele cu spioni nevoiţi să se retragă, pentru a-şi reface forţele, într-un bârlog cosy. Azi mai admiră ceva dacă poţi: la fiecare două-trei minute trecea curbura câte o maşină. Şi nu orice fel de maşină, câte un suv dintr-ăla lat cât o bucătărie de garsonieră.

     Începea să se lase seara. Undeva la linia orizontului, reprezentată de nişte dealuri care cândva fuseseră împădurite, soarele lansa dungi portocalii peste câţiva norişori, strânşi parcă în pripă de un vântuleţ care se vroia dramatic dar căruia nu-i ieşea decât un efect special de film de început de secol douăzeci.

     Se opriră cam la trei sute de metri după curbura drumului, într-o parcare amenajată dichisit.

     - Îţi mai aminteşti?, zise Silviu fără a-şi ascunde melancolia. Aici era un chioşc unde un bătrânel care zâmbea mereu ne vindea îngheţată la pahar.

     Ovidiu n-avea de unde să ştie căci nu copilăriseră împreună. Îi făcu semn lui Silviu să-l urmeze dar să nu vorbească.

     Mai întâi intrară pe un teren plin de tufe şi buruieni după care, printr-o spărtură mascată de trunchiul unui copac, pătrunseră în spaţiul privat al unei vile cu aspect cubist, vopsită în verde spălăcit.

     - Unde suntem?, şopti Silviu neliniştit. Ce facem aici, pândim? Dacă ne prinde careva? Tu n-ai minte?

     - Nu ne prinde nimeni, nu fi copil, ripostă, tot în şoaptă, Ovidiu.

     Se ghemui îndărătul unei stive de lemne, acoperită cu celofan de un gri mânjit cu dungi cafenii. Silviu se văzu nevoit a-i urma exemplul.