Puterea (1)

- Conduci, vezi, bei şi judeci în linie, totu-i în linie, zise Claudiu în timp ce-şi făcea de cap cu nişte alcool, producţie proprie.

Radu moşmondea grătarul dar tot avu timp (chef?), aşa ciucit cum stătea acolo de ziceai că-i un mag implicat în acte vrăjitoreşti, să sublinieze că reclama cu linia conţine un mesaj subliminal despre cum vederea în linie înseamnă, de fapt, să devii un conformist. Altfel spus: un ins uşor de manipulat. 

Terminase şi el, acum vreo şapte-opt ani, o vagă Facultate de Litere, undeva prin ţară, şi se chema că era profesor de Română. În ciclul gimnazial. Asta după ce mai bine de 12 ani lucrase în armată. Dacă nu mă înşeală memoria (de câte ori n-am înşelat-o eu!) declicul se produsese când citise „Pădurea spînzuraţilor”. I-o recomandase un comandant la o chermeză. Comandantul, surprinzător sau nu pentru unul ca el, era destul de bine pus la punct cu romanele importante ale literaturii române. Doar că nu era capabil să spună despre toate astea decât că-s „faine”, „frumoase” sau reuşite”.  

Oricum, după lectura „Pădurii” grataragiul, analizând pe toate părţile conceptul de patriotism, ajunsese la următoarele concluzii:

a) disciplina care înseamnă ordine interioară e una iar îndoctrinarea, spălarea pe creier şi robotizarea ascunse în spatele disciplinei (din armată!) îs cu totul altă mâncare de peşte.

b) toţi ăia care au încredere în instituţia armatei pentru că, vezi Doamne, se referă la noţiuni precum disciplină şi seriozitate, îs nişte tembeli care fac o confuzie gravă între aparenţă şi esenţă.

Răzvan zise ceva – superfain chiar – dar azi Istoria nu mai e capabilă să spună ce anume. Se poate reţine doar următorul aspect: Radu a râs cum de mult n-o mai făcuse.

Răzvan trecea, printre populaţia de cetăţeni cu zdravene origini rurale locuind în cutia de chibrituri numită bloc drept un ins fără ocupaţie. Ce-i aia blogăr? Frecare de mangan şi nimic mai mult. Câteva babe (duhnind a spirt medicinal şi ceapă) considerară o bună bucată de vreme că a fi blogăr însemna să fii pastor de sectă cu sediul în America. Paradoxal sau nu, după ce nepoata uneia dintre babe lămuri cum stă teaba, tinerele pensionare, foste lucrătoare la serele din Grădina Botanică, începură să-l privească într-un mod extrem de ciudat pentru vârsta lor pe individ. Auzise una dintre ele, fană înrăită a telenovelelor de pe Acasă TV, că scriitorii ăştia care lucrează în faţa la computer îs capabili să ţină trează femeia toată noaptea. Singura parte proastă e că speranţa lor de viaţă nu depăşeşte 50 de ani.

Cum se întâmplă de multe ori în astfel de situaţii, cine sapă groapa altuia cade singur în ea... Scuze, ăsta e un proverb care n-are nicio legătură cu blogărul şi babele, nu-j’ de ce m-am gândit la el, poate că sunt încă sub imperiul visului de azi noapte când mă credeam Superman, amic cu Batman, căutând a-l salva pe Spider-Man din ghearele lui doctor Evil-Man, acţiunea petrecându-se prin cotloanele de o frumuseţe barocă a unei Case a Poporului de vreo patru ori mai mare decât cea din realitate. Iar în mijlocul curţii interioare a Casei stagna o Catedrală a Neamului poleită cu aur, argint şi platină (plus vitralii încrustate cu diamante) de la soare te puteai uita dar la dânsa ba.

Cum spuneam: cum se întâmplă în astfel de situaţii, lucrurile luară o turnură neaşteptată. O babă crăpă din cauza infarctului provocat de un cutremur (7 grade şi un picuţ) în miez de noapte, alta muri fericită în somn după ce aflase de la ştiri că se vor mări pensiile, una, ducându-se în vizită la o alta, în cartierul de peste drum, sări în aer din cauza moşului de dedesubt care uitase aragazul deschis iar alta se mută din bloc la nişte neamuri generoase. Că ulterior babonetul sfârşi într-un azil iar apartamentul îi fu închiriat pentru prostituţie (din care neamurile generoase avură câştiguri frumoase până ce interveni poliţia) nu mai interesează, cred, pe nimeni. 

Blogărul şi-a văzut de treabă şi a făcut, în spaţiul virtual, o grămadă de prieteni şi duşmani, unii înjurându-l alţii adorându-l, lui însuşi prea puţin păsându-i de gura lumii.

- Iată o noapte care cade în linie, zise Radu Amănunţeanu îmbătându-se cu mirosul fripturii.

- O noapte care a căzut deja în linie, zise Răzvan Rapoviceanu simţind nevoia să urineze lângă gardul cimitirului în preajma căruia cei trei o puseseră de-o friptură la grătar.

- Ba nu, care cade. E doar înserare acum. Nu simţiţi? Noaptea vine, aşaaa, cam de pe la zece încolo. Acum e doar soarele dus la culcare. Zi-i tu, preafericitule, dacă n-am dreptate!

„Preafericitul” era porecla lui Sabin Crivăţ, numit astfel, oarecum ironic, oarecum nu, datorită căutăturii sale serioase. Un ins care era văzut arareori râzând şi care, dacă-l provocai, începea să-ţi vorbească despre transcedental mai ceva ca un pastor duminica dimineaţă la o biserică de sectanţi. 

- Oi fi având, de ce să n-ai, zise „preafericitul” vânând, pe cer, stele care ar sclipi suspect. Fiecare cu steaua... ăstaaa... cu dreptatea lui. Avantajul democraţiei.