Colierul (4)

Când pătrunse în cameră (pe uşă, cât se sus se putea, era scrijelit direct pe lemn, cu litere pătrăţoase, substantivul nearticulat „biurou”) vrăjitoarea Savryna găsi pe masă o scrisoare. O desfăcu fără să-şi reţină nici cel mai mic fior de curiozitate. Scrisul era cam pe fugă, cozile anumitor litere formau uneori acolade savante, alteori arătau ca pe jumătate din cât ar fi trebuit să fie, existau paragrafe ce marcau ideile, nu existau greşeli de exprimare, de ortografie sau punctuaţie, stilul era uşor oral dar nu asta reprezenta marea problemă ci conţinutul. Aşa că o mai citi odată. Cu foarte mare atenţie:

„Stimată duamnă, începea infama misivă, cu regret vă informez că păsărica domniei vuastre o crapat. Di tăt. Da, dacă vă puteţi imagina, v-am văzut-o. Ba chiar am stat de vorbă cu ea. Nu cred că am fost primul dar asta deja e istorie. Vă anunţ pe această cale că păsărica asta nu prea le are..., scuze, nu prea le avea cu nuanţele. Dacă nu-i vorbeai scurt şi la obiect se plictisea şi începea să-ţi turuie tot ce-i trecea prin cap. Iarăşi amănunte carele nu au legătură directă cu cartea-mi ce vi-o adresez.

Apropo de adresare: la ceasul când vă scriu aceste rânduri domnia voastră sunteţi pe verandă, consumaţi un ceai superaromat iar prietena de ceaşcă încă vă vorbeşte despre cum l-a păcălit ea pe baronul Vladymyresku, un grăsan cu plete doldora de mătreaţă dar care se vedea pe sine ca pe un tip cu o figură interesantă. Amica domniei voastre se arată încântată de măiestria de care a dat dovadă în păcălirea acestui baron care, după ce că era complet infantil în iubire, avea şi unele puseuri de sadomasochism dar pentru că nu-l prea ajutau dotările claca repede. Ceea ce pentru ea a fost floare la ureche să-l facă s-o adore. Şi să-i lase şi toată averea prin testament. Celor două surori ale grăsanului li s-a părut, ce-i drept, cam suspectă dispariţia prematură a fratelui lor, un tip sănătos ca un taur, dar au rămas cu bănuiala.

Revenind la păsărică: da, cum spuneam, e într-o lume mai bună. Acest lucru s-a petrecut, desigur, cu largul ei concurs: mai întâi, tot după cum am mai spus, pentru că vorbea prea mult. Şi nu ştia când să se oprească. Paranteză ce poate fi sărită: cu ultimele puteri ţolina mi-a spus cum poate fi reînviată dar dacă n-am făcut-o a fost din motive evidente. Pe care de altfel le puteţi şi domnia voastră înţelege dacă vă puneţi în locul meu: o crapat, în sfârşit, sursa de zgomot? Bine c-o crapat. Crapată să rămâie. Pe veci şi amin.

În al doilea rând: n-aş putea băga în mâna pentru faptul de a fi încurajat-o personal să trăncăne. Eu, adică subconştientul meu de bărbat care căuta înnebunit o soluţie cu referire la stoparea fluxului de trăncăneală. Ceea ce a dus, inevitabil, la producerea inevitabilului. Păsărica mi-a propus, mirată că nu m-aţi simţit, să pătrund în castel prin intrarea aia secretă. Cică aşa, când aveaţi să mă vedeţi, surpriza avea să fie maximă, mai ales că semăn mult cu iubitul pe care îl tot căutaţi prin actele de magie de care vi s-a dus vestea în ţinut, să-l aduceţi înapoi de pe Cea Lume. Nu ştiu ce o fi fost în căpşorul ei de mi-a zis aiestea, mai mult ca sigur pen’ că e o biată vrabie (şi cu două pene roşii în coadă) iar nu o păsărică. Ca să fii păsărică de vrăjitoare e nevoie de glagorie serioasă nu doar de turuială vecină cu isteria.

În ultimul rând: nu e vina mea că aţi instalat acolo, la această intrare secretă, o maşinărie diabolică prin care victima e făcută pilaf în baza sunetelor scoase pe gură întrucât maşinăria e făcută să acţioneze la astfel de zgomote. Din nou: ce-o fi împins-o pe ’mneaei să mă însoţească şi să pălăvrăgească (de parcă venea sfârşitul lumii) nu poci pentru ca să pricepez. Iniţial, mi-am zis că vrea să-mi întindă o capcană – din moment ce stăpâna nu mi-a făcut felul hai să mi-l facă ea - că poate s-alege şi cu ceva mălai, ca recompensă, de pe urma săvârşirii unei astfel de fapte nobile, nu? Zi-i „vrabie” şi taci! Sunt convins că dacă ereaţi în locul meu făceaţi, ziceaţi şi simţeaţi la fel.

P.S.

Nu vă cunosc, nu mă cunoaşteţi. Poate şi de aceea îmi permit să vă dau acest sfat: iubirea, stimată duamnă, e o iluzie izvorâtă din nevoia de a fi cu cineva, din frica de a nu rămâne singur, din mimetismul social al lui „trebuie să fac ce face toată lumea altfel trec drept neserios”, din dorinţa (egoistă sau nu) de a mutila caracterul cuiva pe motiv că „dacă te schimb cum vreau eu înseamnă că sunt matur/-ă”. Plus alte încă vreo două-trei monstruozităţi de genul ăsta. Nu vă consumaţi inutil. Pe iubitul pe care vă chinuiţi de atâta amar de vreme să-l aduceţi înapoi n-o să vi-l aducă nimeni. Dus rămâne acolo unde e. Vă văd încă tânără, în putere, atrăgătoare. Trăiţi momentul prezentului. Trecutul nu poate fi recuperat decât în amintire. Părerea mea.

Cu respect, eu.”

Vrăjitoarea Savryna, pe numele ei mic Husynia, puse scrisoarea înapoi în plic şi zâmbi. Ah, câte n-ar fi putut să însemne acel zâmbet. După care se comportă ca şi când nimic (grav?) nu s-ar fi întâmplat.