Calcule (4)

     După intervenţia băieţilor puşi pe nivelare în zonă apăru o cascadă ce proiecta o perdea de apă fabulos de cristalină. Se vedea prin ea ca la un cinema în aer liber. Îi spatele ei putură fi astfel admirate marile bătălii ale Antichităţii începând cu încleştarea de la Gaugamela din 331 î.e.n. dintre Alexandru cel Mare şi regele persan Darius al Treilea şi terminând cu războaiele dacice din 101-102, 105-106 e.n. La fiecare dintre aceste grandioase mostre de eroism putea fi zărit (dacă aveai spirit de observaţie) undeva într-un colţ şi câte un bătrân înţelept făcând apel la raţiune nu la puterea armelor pentru stingerea conflictelor. Evident, apelul lui nu era ascultat de nimeni.

     Răcoarea dimineaţii venea la pachet cu un suav miros de pământ zbicindu-se după ploaie. Constată că-l stăpânea o foame maximă. Cum în frigider cam bătea vântul fu nevoit să dea o fugă până la magazinul de peste drum. Ieşind din bloc realiză că trebuie să se întoarcă – îţi uitase banii.

     „Situaţia se complică, gândi el adresându-se unui imaginar Sabrin, în clipa în care susţii că umanioarele nu-s bune de nimic. Nu doar că gafezi faţă de persoanele care alături de tine în acele clipe s-ar ocupa cu ştiinţele umaniste dar dai dovadă de obtuzitate. Altfel spus: te arăţi pe tine, cu degetul, ca un exemplu de prostie ambulantă.”

     Sabrin, desigur, nu-i putu da replica.

     Pe stradă, surprinzător de curată la acea oră matinală văzu un tătic ţinând de mânuţă un copil care dădea impresia că e invers: micul l-ar conduce pe cel mare.

     - Cea mai grea meserie din lume e să fii chirurg, vorbea peltic puradeul. Trebi să pui mâna, să suporţi sângele, să...

     - Nu, copiluţ, aici greşeşti, îl corectă pedagogic adultul. Cea mai grea meserie e neurochirurgul. Operezi pe creier.

     - Da, creierul, făcu micul, serios. Problemă complicată. Îţi dau dreptate.

     - Sigur că-mi dai, n-ai cum altfel.

     - De ce?, nu se lăsă, micuţul, convins cu una cu două. 

     - De ce trebi să-mi dai dreptate?, se maimuţări adultul. 

     - Nu, de ce e cea mai grea meselie din lume, făcu micuţul, perspicac.

     - Constaţi, operând, că unii n-au creier, spuse adultul ca şi când ar fi pândit replica. Sau, şi mai grav, tai ceva greşit pe acolo şi realizezi p-ormă că l-ai făcut deştept pe ciopârtan. Ştiu un astfel de caz. Autentic total.

     - Nu minţi?

     - Nu te mint, să-mi bat copiii cu un aparat de sudură dacă te mint.

     - Te cred.

     Desigur că îl credea, doar şi-o mai luase de atâtea ori! 

     - Să continui?

     - Continuă.

    - Îl chema Lemnaru Dumitru..., ba nu, mint, Damian, aşa, exact... Lemnaru Damian şi lucra pe la Jandarmerie parcă. Sau era la Poliţia Militară? În fine, ceva din aria asta a lui „ordinul se execută nu se comentează”.

     - Ce e poluţia militară?, întrebă copilul scobindu-se, fără jenă, în nas.

     - Poliţia care îi supraveghează pe cei care, în poliţie fiind, fac prostii, rosti adultul nebăgând de seamă greşeala involuntară a puradeului.

     - Ca mama, nu?

     - Da, se poate spune că e ca o mamă, concluzionă tăticul ironic. Una care te pune la colţul pisicii dacă ai călcat pe bec.

     Trecu un tramvai făcând un zgomot teribil. Un câine cu blană sură mirosi florile – scena se petrecea pe partea cealaltă a străzii, lângă o tarabă situată la rândul ei lângă un magazinaş specializat pe oferte mortuare – ridică piciorul şi stropi scurt piciorul mesei. Vânzătoarea, o tuciurie cu gene lungi, sta cufundată pe telefon.

     - Vine operaţia, continuă tăticul, sibilinic, că nu mai ştiu în ce altercaţie cu interlopi îşi prinsese Lemnaru urechile şi şi-o luase şi să vezi minune cum, după operaţie, devine un altul. Dintr-un obtuz fără simţul umorului care nu mai pusese mâna pe o carte de când absolvise Dreptul la particulară, care rămăsese încremenit într-un trecut unde se întâmplaseră lucruri care acum nu mai existau, care se uita la filme cum sunt eu expert în reproducerea la lepidoptere, care practic nu înţelegea nimic din subtitlitatea estetico-transcedentală a lumii, iată-l, aşadar, dopă operaţie transformat complet. Unde mai pui că s-a apucat să facă Medicina şi, ca un adevărat fenomen ce devenise, a absolvit-o în doar trei ani, ca la final doctorul care-l operase să se trezească pe post de coleg cu domnul Damian. Care a făcut ce-a făcut şi l-a dat afară, rămânând el să se lăfăie şef de secţie. Asta după ce totul a plecat, repet, de la un banal mal-praxis. Muşamalizat, desigur, cu sfinţenie de Colegiul Medicilor.

     - Mai bine mă fac Farmacist, concluzionă micuţul afişând o mină debusolată.

     Bogdan cumpără două pâini, zece ouă şi o bucată de brânză. Îi împinse vânzătoarei o bancnotă de 50 aşteptând restul de 30. Care nu veni decât sub forma a 20 de lei.

     - Mi-aţi dat greşit, preciză el. Trebuia  30 nu 20.

     - Păi nu, zise ea ca prospăt ieşită de la solar. Vă mai fac odată calculele ca să vedeţi!

     - Da, aveţi dreptate, zise Bogdan luându-i-o înainte, mental vorbind.

     - Matematica, domnu’, matematica, făcu ea zâmbind pe sub mustaţa pe care chiar o avea. Un început firav de mustaţă, să fim bine înţeleşi. 

     Bogdan (o) înjură în gând în vreme ce, la ieşirea din magazin, contemplă un cer de început de august pe care alergau câţiva norişori care parcă aduceau a numărătoare. Dintr-aceia folosită în clasele primare.