Calcule (1)

      Când se trezi, Bogdan constată că ziua se îngâna cu noaptea. Îşi cântau efectiv una alteia, ca două surori de cruce. Parcă Zâua erea cea care murmura o baladă despre eroi şi faptele lor de vitejie, de curaj şi de bărbăţie iar Cuana Nuapte (a.k.a. „Întunearecele”) şoptea o miniepopee despre cum femeile, aceste fiinţe experte în gâdilirea la orgoliul bărbatului, vin azi puternic din urmă având enorm de mult de recuperat în privinţa nedreptăţilor de orice natură la care au fost ele supuse timp de milenii. Azi femeia, o vedem în filme mai ales, bate tot, niciun răufăcător nu-i scapă. Cu atât mai mult dacă acesta este de gen masculin. L-a văzut Ăl-de-Sus în privinţa asta! Ăl-de-Sus sau cine ştie ce zeu... pardon, zeiţă. Gen Hera – zeiţa tuturor zeiţelor. Care şi ea era nevasta cuiva care făcuse din amantlâceală sport naţional dar asta e deja altă mâncare de peşte. O dăm într-alt vis, unul care nu are legătură cu ficţiunea de faţă.

     Îngânarea de mai sus era unul din lucrurile favorite ale lui Bogdan din tot acest haos maroniu numit (de către unii frustraţi) atât de bombastic realitate. În momentul în care te afli la hotarul dintre lumină şi întuneric, lumea fiind stăpânită de liniştea aia supranaturală, poţi, cu un efort minim de concentrare, să cobori în tine, să te observi, cum ar veni, în toată splendoarea-ţi. Exact motivul pentru care clipa cu pricina reprezintă totodată şi somnul cel mai dulce – splendoarea pe care ar contempla-o mulţi nu s-ar dovedi decât un hârdău cu dejecţii...

     ...am sau n-am dreptate?

     Prietenul său imaginar nu-i răspunse. Văzând asta, mai bine spus auzind-o, Bogdan îşi dădu singur dreptate, ba chiar fu convins că aşa stăteau lucrurile. Trebuiau să poarte un nume..., scuze din nou, îs puţin mahmur şi, deh, le mai încurc... trebuiau să stea aşa, n-aveau cum altfel, era practic imposibil să stea altfel. Adică de ce ar fi fost altfel? Pe bune acum, n-avea nicio logică.

     Din nou, prietenul său imaginar tăcu mâlc. 

     Nu adormise prea uşor dar dormise neîntors. Nu fusese unul din visurile acelea ale cărui detalii îl urmăreau chiar şi o săptămână, jucându-i pe dinaintea ochiului intern cu o acuitate înfiorătoare, nu, fusese unul mai blând. Peste 48 de ore avea să-l uite complet.

     Apropo de visuri: cel mai recent tsunami oniric se petrecuse cam acum 547 de zile în urmă. Comportamentul lui în acea săptămână îi determinase pe câţiva cunoscuţi de-ai lui să-l privească lung, amuzaţi. Doi dintre ei se oferiră chiar să-l ajute – ştiau ei pe cineva, medic psiholog, psihiatru şi psihanalist celebru, ca dintr-aceia de-i vezi prin filme, care te rezolvă indiferent de ce tulburare mentală ai suferi; totul e să vrei. Mai ales cine nu-l cunoştea pe Bogdan l-a privit lung, considerând că are în faţa ochilor un alcoolic care mai şi prizează diverse substanţe interzise dar caută, pe de altă parte, să se comporte ca un ins perfect normal. Iar Bogdan avea acest talent fantastic de a intra în vorbă aproape cu oricine...