Colierul (2)

Emilian puse inelul pe deget, îl învârti spre dreapta şi, în secunda următoare, se pomeni pe marginea unui drumeag. De-o parte şi de alta sta aruncată o pădure plină de copaci strâmbi. Cărarea dădea impresia că se topeşte undeva în faţă în nişte tufe uriaşe de culoare verzulie. Vru s-o ia într-acolo dar îşi dădu seama că nu aceea era direcţia corectă. Dintr-acolo „se venea”. În direcţia opusă, linia orizontului era punctată cu zidurile unei cetăţi care, după toate aparenţele, n-avea cum să nu fie decât înfloritoare. O luă cătinel la picior înspre cetatea cea înfloritoare. Nu merse mult, calea fiindu-i blocată de un om pe jumătate cal. Sau, mai exact, de un cal terminat, la partea superioară, cu un om. Privind chipul Centaurului, Emilian înţelese de ce lumea dădea bir cu fugiţii la vederea fiinţei: Centaurul era un bărbat urât. Dacă se mai şi încrunta (ca acum) chipul îi căpăta o aură de-a dreptul înfricoşătoare. Adăugai la asta şi o pilozitate pectorală generoasă precum şi două braţe mai mult lungi decât muşchiuloase şi se chema că ai în faţa ochilor, limitându-te la aparenţe, o arătare de care e mai indicat să fugi cât te ţin puterile decât s-o înfrunţi. Emilian nu fugi însă, ba chiar o abordă plin de curaj:

- Tâmpită vreme, aruncă el. Uite-te şi tu la cerul ăsta: parcă am fi în mijloc de octombrie, hai început de noiembrie, în niciun caz vară. Sunt dat peste cap, zău aşa. N-am chef de nimic. Mă simt ca şi când aş fi terminat de citit un roman d-ăsta de câteva sute de pagini şi apoi, dacă e să te întrebi despre ce fu vorba în ele, nu-ţi poţi rezuma un singur rând.

- Nu există astfel de romane, îl abordă Centaurul, pe jumătate iritat şi pe un sfert intrigat. Ori eşti unul d-ăsta care nu înţelege ce citeşte ori minţi.

Avea o voce baritonală, colorată cu un accent în care anumite consoane căpătau o pronunţie muiată iar altele una dură ceea ce, per ansamblu, te făcea să crezi că ai înaintea ta un interlocutor vorbind cu pietre-n gură.

- Ai dreptate, nu există astfel de romane bune. Sau sunt atât de puţine încât tocmai de aceea nu există.

- Tu-ţi baţi joc de mine?, se încruntă Centaurul peste încruntarea iniţială. Tocmai ţi-am explicat că nu există aberaţia pe care ai menţionat-o iar tu te faci că plouă?

- În primul rând că nu mi-ai explicat, mi-ai zis. Ceea ce e cu totul altceva, preciză calm Emilian. În al doilea rând, am să te rog frumos să te dai de-o parte deoarece am un drum lung de parcurs şi...

- Poate vrei să-ţi crăp capul mai întâi, rosti Centaurul apropiindu-se lent dar cu mişcări ce nu prevesteau nimic bun.

- Ai putea face şi asta, desigur. E dreptul tău, improviză Emilian străduindu-se să-şi ţină frica sub control. Doar că daci faci asta lasă-mă măcar să-mi termin cartea, continuă el scoţând din buzunarul din spate al pantalonului cartea pe care i-o dăduse taică-su. Vorba aia: măcar să nu mor prost.

- Ce carte-i aia?, făcu Centaurul curios ca un copil. Am citit toate cărţile din lume dar pe asta pe care o ai tu n-o cunosc. 

- Nu le-ai citit, se vede, pe toate, făcu Emilian pe un ton la fel de serios ca un atac de cord survenit într-un aeroport.

- Dă-mi cartea şi te las în pace, făcu Centaurul cu ochii sclipind.

- Trăiam cu impresia că oricum m-ai lăsat în pace iar discuţia noastră e, aşa, una de dragul unei conversaţii intelectuale.

- Bă, dă-mi cartea nu te juca. Trebuie s-o citesc, înţelegi?, făcu Centaurul uşor panicardoid.

- Înţeleg eu foarte bine că nu-s trogloadă, replică Emilian. Faza e: ce oferi la schimb?

Centaurul, fie că nu se aştepa la o astfel de întrebare fie că nu avea ce să ofere la schimb, adoptă o figură ca de o dimineaţă mohorâtă de sfârşit de noiembrie.

- Am o licoare foarte specială, zise el câteva secunde mai târziu ca atins de revelaţie.

- Licoare, zici?

- Da. Foarte specială. Mulţi dintre cei care vin în Enigma ar face moarte de om de ar şti că pot intra în posesia ei aşa cum ţi-o ofer eu acum: pe gratis. Adică la schimb.

- Cetatea aia din zare e Enigma?

- Da. Ce cetate credeai că e?

- Am greşit, se scuză Emilian. Numai de enigme nu-mi ardea. Căutam Sfinxul, cetatea cu turnuri portocalii, minţi el atât de convingător încât simţi instantaneu impulsul de a se felicita dându-şi câte un pupic pe fiecare obraz.

- Aia din spatele meu nu-i decât Enigma. Sfinxul e în... ăăă... altă parte.

Emilian jucă în continuare comedia celui care „greşise cetatea” atât de convingător încât Centaurul aproape să-i cadă în genunchi rugându-l să nu plece de acolo fără să nu se facă trocul.

- Ascultă, domnule Centaur, am eu faţă de om interesat de licori?

- Sincer?

- Da, sincer...

- Nu, n-ai...

- Păi vezi....

- Văd.

- Altceva mai serios la schimb n-ai?

- Nu ştii ce poate face licoarea asta, omule. Dac-ai şti...

- Habar nu am ce poate licoarea ta şi nici nu mă interesează.

- Dacă ţii lichidul trei secunde în gură şi apoi înghiţi îl poţi ghici pe liderul Grădinarilor Veseli.

- N-am auzit în viaţa mea de dumnealor, vorbi Emilian afişând o atitudine atât de dezintersată încât pe Centaur îl podidiră, de ciudă, două lacrimi. După aceea, negăsind altceva mai bun de făcut, îi prezentă sticluţa, retrasă dintr-un fel de borsetă ce-i atârna pe partea dreaptă a corpului de cal.

Emilian zâmbi a pagubă.

- Zău, nene, ce să fac eu cu sticluţa ta? Nu crezi că pic de fraier dacă tu-mi dai... ăăă... chestia asta iar eu îţi furnizez marea, unica şi inegalabila „Teorie a Literaturii”?

- Teoria Literaturii, repetă Centaurul, mecanic şi, în acelaşi timp, vrăjit. Ce titlu, domle! Mai spectaculos de atâta nici că se putea.

- Chiar te interesează?

- Şi încă cum... Aveai dreptate: p-asta n-am citit-o.

- Sute de pagini, plusă Emilian răsfoind cărticica.

- Ce de-a pagini, zise Centaurul rămas, ca o statuie, cu mâna întinsă şi în care se găsea sticluţa. Ce desfătare!

- Bine, făcu Emilian. Mulţumesc de ofertă.

Îi luă firesc sticluţa dintre degete, după care dispăru din peisaj de parcă nici n-ar fi fost acolo. Totul se petrecuse atât de rapid încât Centaurul, când realiză că fusese păcălit, o zbughi în pădure ca un apucat.

Ani la rândul după această întâlnire drumurile ce duceau spre Enigma rămaseră pustii. Lumea ajunsese la un moment dat să-i ducă dorul măreţului Centaur care băga spaima în trecătorii ce veneau în Enigma, îndeplinind astfel un binemeritat rol de gardian al aşezării. Nu mai pătrundea oricine în Enigma, ca acum, de colcăia cetatea de tot soiul de hoţi şi impostori.