Căutarea (1)

       Într-o extatică şi mirobolantă după-amiază de primăvară, una în care mirosea a ciorbă de peşte, a grătar şi a vremea lui a fost odată, lui Miroslav Rareş îi trecu prin minte că treaba de care suferea nu era întâmplătoare.

       Dilema sa, ca să fiu mai precis, suna cam aşa:

       a) nu îs nici primul şi nici ultimul prins într-o asemenea perversă pânză de paianjen dar…

       b) de ce a trebuit totuşi să mi se întâmple mie asta şi nu altuia?

      c) dacă tot mi s-a întâmplat… mda, la întâmplări nu ai ce le face… ce l-a determinat pe Destin (sau cum s-o mai numi entitatea/fiinţa aia responsabilă cu managementul vieţii muritorilor) să mă pună şi pe mine în seria cu pricina? Ce am făcut de s-o merit? Cu ce am ieşit în evidenţă?

      Şi uite aşa, tot meditând asupra problemei sale care-i producea o stare vecină cu turbarea, Rareş călcă, din neatenţie într-o balegă. Care de fapt erea un buton de activare portal spre un univers paralel. Ocazie cu care pătrunse Dincolo.       

       Aici, în această lume care semăna ca două picături de apă cu lumea noastră, dumnealui constată că nu se poate întoarce în universul lui la fel de uşor precum a intrat.

       În primul rând că balega devenise o simplă balegă. După toate probabilităţile, ea, ca buton de activare nu funcţiona astfel decât pe o parte.

       În al doilea rând, Rareş visă ceva cu unul înveşmântat într-un fel de hlamidă călugărească şi care îi atrase atenţia să stea de vorbă cu primul om care i-o ieşi în cale. Doar el îl poate îndruma spre ieşirea din universul acesta în care intrase fără voia lui.

       Astfel, Rareş se întâlni cu un ins, oleacă sărit de pe fix, care îi atrase atenţia că şeful lui îl poate ajuta în problema pe care o are întrucât acest şef ştie tot şi dă cele mai salvatoare soluţii.

       Rareş ajunse astfel la casa acestuia şi află că ’mnealui doar îşi întreţine imaginea de şef superatotştiutor în ochii slujitorilor săi. Din raţiuni evidente. Era un şef, de altfel, onorabil, tratându-şi subalternii corect dar cu mână de fier. Un şef luminat de altfel, adică unul care e conştient că nimic nu e etern pe lumea asta. Adică unul cum rar poţi întîlni.

       Doar că nu-l putu ajuta sub nicio formă pe Rareş. Ştia însă pe cineva care o putea face. Un mare înţelept care, ca orice înţelept, locuia undeva aparte. La Bibliotekas, cel mai tare lăcaş de cultură al ţinutului. 

       Înţeleptul vehiculă tot soiul de isme dar, cum poate Rareş se aşteptase, undeva în subconştientul său şi aşa zdrumicat de pătrunderea într-un univers paralel, nu fu în stare să lămurească dilema în care acesta se afla. I-a recomandat să discute cu Amyn, un călugăr de la o mânăstire celebră a ţinutului: Mitropolios.

       Drumul spre acest arhicunoscut lăcaş de spiritualitate nu fu lipsit de probleme:

       -în primul rând s-a dovedit a fi unul foarte prost. La propriu. Gropi, gropşoare, gropulici, gropuloaie. Acoperite cu paie. Sau crengi de brad împodobite cu fundiţe de mărţişor sau pe care fuseseră lipite răvaşe pline de obidă la adresa autorităţilor, secţia Coklauri.

       -în al doilea rând, s-a pomenit răpit. S-a trezit într-o încăpere circulară, din lemn, unde o oaie vorbitoare i-a ţinut o prelegere despre faptul că oamenii nu îs egali iar cei care îi vor egali pe alţii îi vor egali sub ei. “Deci oamenii n-are cum a fire egali, îi bolborosi oaia ca într-un vis suprarealist. Egalitatea între ei înseamnă, dă faptu, violarea drepturilor unora prin hrănirea la vanitatea unor retarzi carele nu merită ceea ce, culmea, primescu pă gratiz. Şî, vorbuliţa ceea, primesc trebuşoare care unii le munceşte o viaţă pentru a le avea. Deci baza e că cu toţii avem momentele nuastre de prostie sau inteligenţă nativă şi clipele nuastre de prostie ori deşteptăciune cultivată.”

       După aceea uşa cu zăbrele ruginite a camerei s-a dat în lături şi înăuntru a pătruns o fată suplă, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată şi care nu avea nicio jenă la faza asta.

       - Vino cu mine dacă vrei să mai vezi şi ziua de mâine, i-a zis ea lui întinzând mâna dreaptă în care stagna ceea ce părea a fi o paraşută. Da, tu, băiatul de lângă oaie, cu tine vorbesc.

       Miroslav, debuimăcindu-se, n-a aşteptat invitaţie cu colaci. În scurt timp cădea-plutea spre pământ, de la o înălţime ameţitoare, după ce sărise din „împuţiciune” – un fel de elefant cu aripi, înveşmântat în carapace de broască ţestoasă şi cu cap de balenă cu nişte mustăţi colosale. Carele măturau norii cu vioiciune.

       Căderea l-a adus în curtea de la Mitropolios. Într-una din curţi, mai exact, cu suprafeţele clădirilor vopsiste într-un alb mortuar iar caldarâmul sclipind de curăţenie. În aer plutea o aromă bestială de tămâie. Din când în când voci de cor bisericesc răzbeau în atmosferă de unde nici cu gândul nu gândeai.

       S-a pomenit la o coadă de inşi care aşteptau într-o ordine evlavioasă pătrunderea după o uşă groasă de lemn închis la culoare şi deasupra căreia sta scris cu litere gotice „Amyn” şi apoi o frază într-o limbă din care Miroslav nu pricepu nimic.

       Iniţial, bucuros că zborul-cădere îl adusese fix la destinaţie, s-a pus pe aşteptat. Coada înainta însă cu viteza melcului. A încercat să-şi amintească de fata care-l ajutase să evadeze (se întâmplase ceva în aer, domle, cu siguranţă că se întâmplase ceva... dar ce?) dar nu reuşi neam. Pe urmă, undeva în faţă izbucni o neînţelegere între o grăsancă pitică şi un deşirat cu degete ale căror unghii erau pline de jeg iar Miroslav n-a stat pe gânduri: s-a strecurat mai în faţă profitând de neatenţia cuiva, i-a luat partea unuia, l-a înjurat de cele sfinte pe altul şi la final a crăpat uşa şi a intrat.

       Afară, gâlceava a continuat.

       Cînd intră în chilia lui Amyn îl cotropi o linişte absolută. De pe geamul încăperii crengile băscăcărate ale unui pom cu un trunchi de o grosime considerabilă se legănau alene. Undeva spre linia orizontului, printre două turnuri cu creneluri nenumărate, se scurgea un soare mic ca o lună plină.

       Simţi brusc o privire prietenoasă mângâindu-i obrajii.

       În fundul încăperii, pe jumătate înfundat într-un fotoliu acoperit cu mătase neagră, era un ins bărbos, cu chip prelung şi gesturi rafinate.

       Rareş avu impresia, privindu-l, că acesta ştie dinainte ce are să-i spună. Apoi îl cotropi un gol violent ca şi cum toată nelămurirea sa nu ar fi avut, pentru nimeni, nici cea mai mică importanţă. La sfârşit înţelese că răspunsurile pe care le căuta se aflau în inima sa. Dar exact asta nu vroia să descopere. Ar fi avut nevoie de sfatul cuiva. Careva care să-l înveţe cum să se poarte după ce ar fi aflat adevărul. Care să-l înveţe cum să se raporteze la lucrurile ce le-ar fi aflat a fi adevărate.

       - Orice se învaţă pe lumea asta, îl auzi ca dintr-o altă lume pe Amyn. Orice numai despre cum să ierţi nu.

       Clipi şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-i strângă mâna. Vru să mai adauge ceva dar nişte bubuituri puternice urmate de cuvinte rostite într-o limbă necunoscută îl opriră. Zgomotele veneau de dincolo de uşa camerei lui Amyn şi Rareş îşi dădu seama că într-un fel sau altul aveau legătură cu el.

       Ca prin vis se petrecu totul: călugărul arătându-i, mai mult din ochi decât din glas, un dulap, el înţelegând şi nu prea ce are de făcut, bubuielile trosnind în uşă s-o scoată din ţâţâni, răcnetele zăngănind geamurile. Deschise uşa dulapului şi acolo era o gură ca de burlan ce ducea în jos. Căzu înăuntru de parcă o mână nevăzută l-ar fi împins în timp ce vocea lui Amyn îi spunea despre un grefier care scrie cu litere de foc.