Colierul (3)

În fund: apus de soare. În faţă: o grădină unde omu’ a pus şi el ca tot gospodaru’ legume. În stânga, în planul din fund, câţiva cetăţeni ce seamănă între ei ca două picături de apă par s-o fi pus de-un picninc. Bucolic. Un ochi mai atent îşi poate da seama că inşii, prin ceea ce spun şi mai ales cum o spun, se laudă pe sine ceva de speriat. În stânga, în planul din faţă, în afară de doi iepuri ce rod dintr-o varză, nu (mai) e nimic.

Emilian (apărut în peisaj de undeva din dreapta, încă mai simte pe buze gustul siropos al licorii): Salutare, oameni buni. Ce mai faceţi? Care mai e viaţa voastră? Merge grădinăritul? 

Grădinarul 1: Ia te uită, bă.... Un specialist...

Grădinarul 2: Un expert, bre...

Grădinarul 1: Nu-i totuna?

Grădinarul 2: Nici vorbă.  

Grădinarul 1 (gândind adânc): Da, ai dreptate. Diferenţa e ca de la cer la pământ.

Grădinarul 3: Cum de-ai ajuns, bre, pe tarlaua noastră? (ton insinuant) Ţi s-a urât cu binele?

Grădinarul 1 (care a scos, naiba ştie de unde, o greblă cu zimţi negri şi ascuţiţi): De regulă, cei care vin pe tarlaua noastră neanunţaţi, aşa, ca tine acum, sfârşesc prost. Pesemne că vrei să-ţi închei socotelile cu viaţa. (adresându-se celorlalţi cu bucuria anunţării unui party monstru): Băieţi, nefericitu’ ista vrea să treacă Dincolo. Propun să-i onorăm dorinţa.

Grădinarul 2 (s-a şi deplasat, iute ca fulgerul, în spatele lui Emilian): N-am mai avut cam de multişor un party. Chiar îmi era dor.

Grădinarul 3 (s-a mişcat şi el iute ca fulgerul apoi, luându-l de gât pe Emilian, i se adresează cu glas deopotrivă înalt şi, în nota de subsol, în răspăr): Dă-mi un argument pentru care nu trebuie să-ţi frângem gâtul şi te vom lăsa să-ţi alegi singur moartea.

Ceilalţi Grădinari (la unison): Da, dă-ne un argument.

Emilian (făcând semne să-i fie eliberată traheea pentru a putea rosti cuvintele): Ascultă, şefule, argumentul meu e simplu: cu violenţa nu faci nimic constructiv.

Grădinarul 3 (după un moment de şoc emoţional pe care nu face niciun efort în a şi-l ascunde): Intuiţia e mama înţelepciunii, străine. Mă-nclin în faţa ta, oh tu...

Emilian (eliberat de strânsoare, întrerupându-l bonom): Fugi, bre, d-aciulea cu cuvinte dintr-astea simandicoase. Cu mine vorbeşti firesc. Şi, mai ales, sincer. Altfel chiar că ne supărăm. (maimuţărindu-l): Auzi la el: se închină. (pe ton histrionic): Drept cine mă iei, bre? Zeu?

Grădinarii privesc înmărmuriţi când unii la alţii, când în ei înşişi, neştiind ce să mai creadă. Se vede de la o poştă că e o situaţie nouă pentru ei.

Emilian (scuturându-se ca şi când ar fi fost murdar de praf): Am venit în pace la voi nu să fiu venerat, ok? Nu-mi place veneraţia.

Grădinarul 3: Din moment ce ai intuit aşa de uşor că eu îs liderul noi ne simţim obligaţi să te turnăm..., pardon, să te urmăm. Îmi cer scuze pentru confuzie, emoţiile e de vină.  

Grădinarul 1 şi 2 (la unison, ca atinşi de revelaţie): Am respectat dintotdeauna Intuiţia. Am crezut în ea şi vom crede în ea până laaa... până dupăăă... în fine, până când moartea ne va despărţi.

Emilian (privind cerul asemeni unui pictor vânând lumina unui peisaj): Să fiţi voi sănătoşi. Eu acum o să-mi văd de drum iar voi o să vă vedeţi de viaţa voastră.

Grădinarul 1: Aşa nu. Ne jigneşti.

Grădinarul 2: Ne simţim jigniţi. Şi obligaţi să te recompensăm. Măcar. Trebuie să existe ceva cu care să ne putem onora imaginea.

Grădinarul 3: Exact. Trebuie. Nu se mai poate aşa. E strigător la cer. Băieţi, daţi-i ceva creştinului ista.

Grădinarul 1 (făcând semne din ochi către şef): Zii tu...

Grădinarul 3: Îţi putem da nişte ceapă albastră. Nu-i cine ştie ce dar dacă ţi-o trece vreodată prin cap să te abaţi pe la castelul Fomeii dă Gheaţă să ştii că ajută.

Una-două, grădinarii îi dau o sacoşică în care au aruncat cîteva cepşoare d-astea albastre. Emilian mulţumeşte pentru dar şi dispare din peisaj.