Greşeala (4)

Zoltan, sub balcon, o tot chema pe fată aruncând cu pietricele:

- Crynolinaaa, făcea. Crynolinuţaaa... Coboară puţin la mine. Am a-ţi spune ceva important.

Chemearea, se înţelege, se desfăşura în limbaj surdomuţesc. Hm, poate de aceea Crynolina – nimic? Zoltan nu se lăsă. Pietricele erau gârlă.

- Crynooo... alooo... sufletul meu arde a-ţi zice una. Vrei să vii puţin?

Crynolina îşi făcu apariţia într-un scăpătat, îmbrăcată într-un neglijeu dezgustător de provocator.

- Nu mai arunca, mări, atâtea pietricele. Opreşte-te. Dă-mi pace. Nu vezi că balconul nu are geamuri? Uite-te şi tu ce-i la mine-n balcon! Ai văzut ce mizerie ai făcut?

- Te-am văzut pe tine, stăpână, şi parcă a răsărit soarele, explică Zoltan dând febril din degete. Hai vino-ncoace să-ţi şoptesc o taină. Poate-i dai tu de cap.

- Iaca viu, mări, iaca viu, zise Crynolina reintrând în încăpere şi punând pe ea un halat.

În curte, Zoltan îşi rodea unghiile până la sânge.

- Iubesc, după cum ştii, o fată, psihi-mu, începu el cu gesturi surdomuţeşti de călugăr psalmodiind în strană. Aş putea spune că am iubit-o de cum am văzut-o întâiaş dată pentru prima oară. Era ca un angel radios.

- Ei i-ai spus-o?, îl întrerupse Crynolina iar în secunda următoare, realizând capcana în care picase, figura i se preschimbă într-una a unei persoane care n-aude, n-a vede.

Zoltan o privi lung, deschise gura ca şi când ar fi dat să rostească un adevăr fundamental, se răzgândi în ultima clipă apoi vorbi mânat de o idee ce nu-i da pace:

- Iubirea e ceva sacru pentru mine. Aveam un amic, a plecat într-o bătălie, sireacu’, şi de atunci nu mai ştiu nimic de el. Ăsta, tot aşa, sacralitatea iubirii în sus, sacralitatea iubirii în jos. Dar, spre desobire de mine, o luase razna în ultima vreme: pentru el, cică, cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt. În fine, fiecare cu a mă-sii. Pentru mine, revenind, e de comă să ştiu că flacăra aia pură a iubirii, care e flacără divină dacă e să mă întrebi pe mine... aşaaa... deci mi-e o silă totală să ştiu că această flacără s-a transformat într-o duhoare casnică. Pricepi? Asta e marea mea teamă. Şi nu ştiu cum să i-o transmit ei.

- Dacă te iubeşte va înţelege şi fără prea multe cuvinte, zise Crynolina de parcă ar fi stat de vorbă cu un copac.

- Nu, psihi-mu. Nu despre asta e vorba, făcu Zoltan înnăbuşindu-şi un răcnet (mut) de frustrare. Vreau să mă despart de ea şi nu ştiu cum să i-o spun, aşa, delicat. Aici e buba. Nu va merge între noi doi pentru că ea s-a arătat în ultima vreme genul de femeie care transformă iubirea în ceva casnic. Ce ar trebui, deci, să-i comunic? Şi mai ales cât de indirect trebuie să-i vorbesc? Hm, ce zici?

Crynolina pricepu unu că nu despre ea era vorba doi făcu legătura şi cu adoratul ei de Zuem iar trei îi dădu lui Zoltan câteva sfaturi (de umplutură), numitul se raportă la ele cu maximă atenţie, emise un „să ştii că aşa e, psihi-mu, deci chiar nu mi-a trecut prin minte aşa ceva” după care, băgând o scuză, se retrase la ea în odaie. 

Undeva prin preajma miezului nopţii ceasul cu cuc şi pendulă din holul principal al castelului cânta ora în ritm de păpuşă mecanică dezasamblată. Pendula aceluiaşi ceas gongăni în noaptea aceea, cu o măsură în plus, în nuanţa unui clopot ale cărui ecouri sunt capabile să scoale şi morţii din morminte.

Tatăl fetei, pătruns în castel printr-un pasaj secret, se îndreptă ca teleghidat spre camera lui Zoltan. În mâna stângă avea un clondir în care se zbătea un lichid de un verzuliu otrăvit. Figura împăratului, la fel de expresivă ca o uşă, manifesta totuşi ceva bizar în (pe) ea. Ai fi zis, dacă ai fi avut o oarecare experienţă în domeniu, că omul nu se află în deplinătatea propriului control, acţionând asemeni cuiva manipulat de la distanţă de altcineva.

Pătrunse în odaia flăcăului de parcă ar fi fost la el acasă. Valetul scoase sabia din teacă (dormea iepureşte, sâc!) dar, dându-şi seama de persoana din faţa sa, o reintroduse în teacă întrebând, cu glas somnoros, cu ce putea fi de folos. Împăratul privea în gol. Zoltan repetă întrebarea foindu-se în aşternut. Împăratul destupă clondirul, aruncă lichidul peste faţa valetului. Prima reacţie a insului fu aceea de uluire fără margini amestecată cu şocul unei surprize căreia nu-i putea desifra dedesubturile. A doua reacţie evidenţie, ca şi în cazul împăratului, comportamentul unui om care nu mai e stăpân pe propriul control: trase, din nou, sabia din teacă şi dintr-un singur gest desprinse capul împăratului de corp. Când căpăţâna acestuia încă se mai rostogolea pe podea – rânjind de parcă ar fi rostit un banc neînţeles de nimeni – Zoltan ţâşni din pat şi, cu mişcări de saltimbanc, pătrunse în odaia Crynolinei. Fata sforăia uşor, cu gura căscată. Când îl simţi pe Zoltan deschise ochii dar înţelegând ce vedea se întoarse pe partea cealaltă. Prilej pentru valet de a-şi pune din nou în aplicare planul de menţinere în formă a sabiei sale. Faza pe vârf, ca să fiu mai exact. Crynolina horcăi o singură dată după care trecu într-o lume mai bună eliminând un sunet intestinal considerat urât. Rămas singur într-o lume ostilă, Zoltan nu găsi altceva mai bun de făcut decât să sară în gol de la balconul camerei prinţesei. Se înfipse, zece metri mai jos, în propria săbioancă. Muri fără să mai scoată niciun sunet.

Abdulah, actualmente Zamfir, sosise la porţile grădinii de aur pentru a-şi onora jurământul. Aşteptă el acolo mult şi bine dar nu veni nimeni să-i deschidă. Bătu în poartă – mai întâi protocolar apoi impacientat şi, în final, nervos dar, iarăşi, nu-i dădu nimeni atenţie.

- Mda, îşi zise cu glas tare. Acum nu mai am puteri care să-mi permită să scurtez calea. Acum trebuie să parcurg calea.

O pisică stând cocoţată pe poartă îl privea cu ochi de asasin încercând să-şi omoare victima prin hipnoză.

Zamfir ocoli zidurile căutând un locşor, vreun punct slab ceva, care să-i permită să pătrundă dincolo. Soluţia veni de la un castan aflat în partea nordică şi care crescuse impresionant, crengile depăşindu-i cu mult zidurile.

Când puse piciorul în grădină, Zamfir constată că era stăpânit de o fibrilaţie bizară, ştiu că oamenii o numeau „emoţie” şi se bucură. Din nou. „Poate că nu-i chiar aşa de rău ce-am devenit”, se îmbărbătă el.

La castel însă, descoperind măcelul, concluzionă că greşise.

Revizui filmul evenimentelor: împăratul îl rugase să-l ajute în a reunţa la a o vedea pe fiică-sa doar ca pe „fetiţa lui tata”, el îl ajutase dar se vede treaba că poţiunea cea magică fusese aplicată greşit. 

- A greşi e omeneşte, comentă el cu glas tare. Când greşeşti mai trebuie să şi repari, nu?

Nu-i răspunse nimeni.

Ocazie cu care merse în satul din apropierea castelului, îl ochi pe cel mai talentat povestitor de acolo şi-i transmise, prin viu grai asezonat cu ceva lichid la bord, istoria fetei de împărat din grădina de (h)aur.

Restul... se cunoaşte. 

Greşeala (3)

În grădină cădea de ceva vreme o ploaie mocănească. Cerul sta acoperit de o pătură de franjuri de un violaceu mohorât. Aerul grădinii era sufocat de miasmele unor tinereţi sulfuroase. Fata îl zărise de vreo câteva ori pe Zoltan, cu sabia scoasă, fugărind câţiva tuciurii cărând în spinare ditamai sacii. Sau altădată, tot aşa, Zoltan opunea o rezistenţă eroică unor vlăjgani cagulaţi şi care, înarmaţi cu furci şi coase, răcneau (retoric?) că ce are el, boierul, cu viaţa lor amărâtă, de ce nu-i lasă şi pe ei să trăiască? Are familii grele, plozii le urlă de foame iar muierile nu mai face faţă la treburile casei. Ce atâta ură?

Se plângeau dar ştiau a mânui uneltele alea destinate unor activităţi situate în antiteză cu violenţa. Zoltan nu se lăsa impresionat. Tăia în carnea tuciuriilor într-o veselie.

Veni într-un final o seară, murdară şi goală ca o dimineaţă de iarnă nucleară. La linia orizontului apăruse o dungă de un purpuriu imperial. Pe tot acest fundal, penele unui corb ce tot da rotocoale balconului arătau ca aripile unei creaturi mitologice.

- Na c-am ajuns, croncăni el pătrunzând în camera fetei de parcă ar fi fost invitat cu colaci.

Drept răspuns, fata lăsă de-o parte ceaslovul pe care-l răsfoia, se apropie şi, cu o viteză care luă păsarea prin suprindere, o ciupi de aripă. Vietatea luă atunci formă umană dovedindu-se astfel a fi vorba despre aceiaşi formă ca în cazul proiecţiei de prima dată. Cu excepţia faptului că-i dispăruse mustaţa.

- Cum a fost călătoria? întrebă ea mai mult ca să se afle în treabă.

- De ce m-ai pişcat, tu?, întrebă Zuem masându-şi umărul. N-ai crezut că eu eram cel ce eram?

- Exact.

- Eu să nu fiu cel ce am zis că sunt? Aşa de puţină încredere avuşi în mine?

- Exact.

Zuem îşi trase de undeva un scaun şi se aşeză.

- Îmi menţin părerea, declară el ritos: îmi place modul tău de a fi şi de a gândi.

Fata zâmbi pisiceşte.

- Cum putem face şi noi să ne vedem visul realizat?, întrebă el de parcă ar fi tras o concluzie.

- Problema ta e că vii dintr-o lume unde eu nu am acces, mărturisi ea după câteva clipe agonizante de tăcere.

- Vino cu mine şi vei avea accesul dorit, sublinie el sec.

- Şi dacă natura mea nu face casă cu a ta?

- Ţi-o pot schimba. Am cu ce.

- Şi dacă operând genul ăsta de schimbare dai în altceva? Mai grav?

- Te temi de schimbare?

- Schimbarea este singurul lucru permanent în lumea noastră.

- Credeam că moartea.

- Başca.

Zuem se aruncă în promisiunea faptului că atunci când va reveni aici, la castel, va purta numele de Zamfir şi va fi asemeni ei. Până atunci? Răbdare şi tutun, completă el luând forma unei comete şi tăind-o înspre cosmos cu viteză luminică. 

Greşeala (2)

Se făcea că se plimba pe o punte de corabie. Din lemn. Puntea nu corabia. Puntea se preschimba ba într-un pod făcând legătura între două lumi (care lumi? fantastice, interioare?) când într-un fel de podeţ al unei cabane construită pe apă. De fapt nu se plimba, verifica o treabă. Care dacă n-ar fi fost verificată i-ar fi produs ditamai panica.

Când puntea deveni o rază de lună constată că era la ea în odaie, se privea în oglindă şi un fel de sclipici rozaliu se tot scremea să se nască şi nu reuşea. Secundele treceau şi timpul, măria sa Timpul, tot vroia a-i comunica o chestie iar ea nu înţelegea despre ce-i vorba în propoziţie. Era oricum ceva despre cum ne tot chinuim noi, fiinţele astea supuse piericiunii, degradării, superficialului, morţii să dăm concreteţe Clipei, fie şi la nivelul subconştientului şi de abia reuşim să mânjim marea cu valuri, de abia putem să creştem în proprii noştri ochi cu viteza melcului turbat, de abia suntem dar avem impresia că existăm de la începutul lumii.

- E în natura voastră să vreţi să cuprindeţi universul în căuşul palmei, îl auzi ca şi când ar fi propovăduit de pe colţ de stâncă. Vreţi dar nu pricepeţi că pentru asta e nevoie de mâini iar voi de abia sunteţi în faza în care vă înmuguresc nişte cioate.

- De abia, de abia, psalmodie ea asemeni unei rugăciuni izvorâtă dintr-o sensibilitate vulnerată. Modul, el e cheia, nu?

- Când nu e „de ce”.

- De ce?

- Simplu: energia voastră, faptele şi atitudinile şi iubirile voastre sunt asemeni paşilor de pe nisipul spălat de valuri.

- De acolo vii, din valuri? Asta vrei să spui?

- Limbajul, draga mea, se poate afla în raport de transcendenţă inversă faţă de minunile cosmosului. Trebuie să vezi dincolo de aparenţa sonoră a comunicării. Cuvintele sunt înşelătoare. Dincolo de ele se află esenţa: sentimentele, plăcerea, durerea.

Raza de lună aluneca în odaie cu intensitatea unei văpăi. Transforma decorul într-o punte de corabie. Corabia plutea pe o mare de gheţuri iar botul vasului spărgea sloiurile în sunet surd.

Când se trezi taică-su se învârtea prin odaie şi-i vorbea despre stăpânirea de sine şi cum făcuse totul pentru ca ea să fie fericită.

Când mai apăruse şi taică-su pe acolo?

Şi de ce să zacă ea (într-o închisoare) fără să-şi dea seama că e închisoare?

Dorul de el persista...

Greşeala (1)

Grădina castelului era supranumită şi „grădina de haur” pentru că mai veneau uneori unii pe acolo şi dădeau cu jula. Ce-i drept, dădeau adânc tare de tot cu jula că la suprafaţă, în afară de ambalaje de mâncare, hârtiuţe mâzgâlite cu cerneală de diverse culori sau haine mai mult sau mai puţin ponosite, nu prea găseai mare lucru. Iar cetăţenii aveau curiosul obicei ca înainte de anumite cuvinte să pronunţe un „hî” mai mult sau mai puţin sonor.

Împăratul (Istoria nu poate azi preciza numele lui; un nume, oricum, banal) nu vroia să-şi vadă fata încurcată în puturoasele iţe ale mariajului. „E prea crudă pentru aşa ceva”, mai zicea el vorbind atât cu puţinii săi prieteni cât şi cu imaginea fostei, mama fetei. Avea o statuie a ei, în mărime naturală, nudă, din marmură, în detalii uluitoare şi păstrată la loc de sfinţenie într-o cameră de patru ori patru. Nu răposase, Doamne fereşte, îl părăsise pentru un rege mai bun dar împăratul, obişnuit a vedea partea plină a paharului, se învăţase, de-a lungul timpului, să poarte un respect admirabil laturii frumoase a matracucii.

Fata avea la dispoziţie o hănie în care, cel puţin în prima lună de şedere, te simţeai complet pierdut în spaţiu. Nici după jumătate de an nu reuşeai să-i înveţi coridoarele şi sălile alea labirintice.

Ca gardă de corp, prinţesa deţinea un tinerel d-ăsta suplu (numa’ fibră pe el) şi cu care comunica în limbajul specific surdomuţilor.

Nu odată o salvase din gherele unor neaveniţi. Săpau şi ei la rădăcina vreunui gorun (ferm convinşi, din surse zvonistice sigure, că acolo e îngropată comoara) iar când prinţesa îi lua pe făraş („în grădina lu’ tata nu se lucrează decât cu autorizaţie, nesimţiţilor care sunteţi!”) li se punea ăstora pata.

- Stai că-ţi dau eu ţie o autorizaţie de nu te vezi, i-a aruncat unu’, într-o bună zi, care, cu dantura lui dinte-gaură-pauză-lipsă, duhnea a murdărie de grajd de-ţi muta nasul din loc.

- Chiar aveam chef de-o autorizaţie d-asta. Şi mai ales cu o bucăţică de sânge nobil, i-a ţinut isonul celălalt, un îndesat chelios şi ale cărui buze groase (prea groase şi parcă prea roşii, ca şi când ar fi fost date cu ruj) nu erau întrecute în atipicitate decât de un craniu superovoidal ce de la distanţă îl făcea să arate ca un fel de sperietoare de ciori confecţionată pe repede înainte.

Au fost ultimele lor cuvinte. Tinerelul surdomut, apărut parcă din neant, a pus în aplicare planul lui de „menţinere în formă a săbiei sale”, o splendidă katană. Care la soare te puteai uita dar la dânsa ba. Când căpăţânile celor doi nefericiţi atingeau cu zgomot înfundat pământul, prinţesa exclama un sec „naşpa” iar buzoaiele ştribului încă mimau un cuvânt. „Haur” după toate aparenţele.

Prinţesa, ca orice persoană de sex inferior celui bărbătesc, îşi petrecea vremea ascultând, via menestreli trişti, mai aburiţi ca vinul vechi ciocnit la nuntă, de cuscrul mare dăruit, muzici care, între noi fie vorba, mergeau ca unse la melancolia referitoare la trecerea ireversibilă a timpului. Sau mai scria proză scurtă în care naraţiunea, cu toate elementele ei tradiţionale, se combina cu naraţiunea aia ce se vrea a fi altceva. Una destinată celor sătui de principii, reguli şi convenienţe şi care vor să se bucure de ceea ce s-ar putea numi „anarhie epică”. Făcea toate astea când da peste ea plictiseala a mare. Când avea însă un vibe normal citea. Îi crease ta-su o bibliotecă dotată cu de toate: de la cele mai stupide romane de aventuri până la operele filosofilor cei mai bazaţi.

Mai erau însă şi zile, ca astea de acum, când  o pălea un fel de lene existenţialistă absolută. Pur şi simplu n-avea chef de nimic pentru că nimic nu avea gust. Se plimba atunci prin grădină. Vara în picioarele goale. În nopţile cu lună plină, cam pe la Sânziene, goală ea însăşi.

În ultima vreme, zilele, ca astea de acum, aveau ceva special. Parcă vântul adia mai senzual ca de obicei, aducând înfiorări din alte lumi. Verdele frunzelor strălucea ca şi când ar fi fost spălat de o ploaie turbată de mijloc de iulie. Şi luceau frunzele alea de-ţi luau ochii. 

Se plimba şi se tot plimba până ce o cuprindea un fel de ameţeală ca o beţie adâncă. Se întindea pe iarbă şi-şi lăsa mintea să hoinărească. Incredibil cât de multe poţi descoperi când îţi laşi mintea să hălăduiască. Poţi ajunge chiar şi în zona lui „decât să te tot gândeşti la ceea ce nu ai şi ai vrea să ai mai bine să storci tot ce se poate stoarce din ceea ce ai”. Puţini ajung însă aici. Mulţi cred că asta fac, o oarecare grămadă au impresia că ar putea ajunge s-o facă iar celor mai mulţi puţin le pasă de dezvoltarea personală.

În iatacul ei, un generos habitaclu de circa 30 de metri pătraţi, cu pereţi îmbărcaţi în tapet afişând motive geometrice uşor antropomorfizate, totul pe un fundal de un albastru deschis demenţial, stăpânea dintr-odată o linişte mormântală. Fata se întinsese în baldachinul ei din lemn de esenţă nobilă privind la tavan de parcă ar fi privit în ea însăşi. O stăpânea o senzaţie bizară de parcă un glas o tot împingea să facă ceva deosebit cu viaţa ei, să n-o lase să treacă pe lângă ea iar altul o îndemna să se lase în voia sorţii pentru că oricum totul aparţine lui „pantha rhei” şi deci ce sens mai are...

- Nu sunt sigur că aşa se scrie, auzi atunci un glas (masculin!) ce venea dinspre balconul cu coloane corintice şi care da înspre grădină oferind privitorului o privelişte care, cel puţin pentru un pomicultor, tăia răsuflarea. Cred că se scrie puţin altfel, redundandiză glasul însoţindu-şi vorbele cu un „hapciu”.

Mirată nevoie mare şi, în acelaşi timp, stăpână pe situaţie, fata se dădu jos din pat şi se îndreptă spre balcon.

Zări aici un voinic care, în poziţie yoghină, levita la vreo 20 de centimetri deasupra solului. Levitaţia îl determina să se deplaseze infinitezimal de la dreapta la stânga apoi înainte şi înapoi iar la final de sus în jos. Părul tuns perie, era secondat de o mustaţă înfoiată, totul pe o faţă ca tăiată în granit trădând voinţă şi reprezentare. Purta o cămeşă (de inspiraţiune populară) roşie vârstată cu dungi galbene, pantaloni negri dintr-un material asemănător foii de cort iar pe încălţări fata putu citi cuvântul „adidas”.

- Cum de eşti aici?, întrebă ea, uluită că străinul putuse trece de straja ei fidelă.

- Bună întrebare, tu, îi zise el, în continuare având ochii închişi. De fapt, sunt şi nu sunt. Mai exact ceea ce vezi tu e o proiecţie de-a mea. Eu, realul, sunt întru o cu totul altă parte.

- De ce ai face una ca asta?, întrebă ea, sec. Ţi-e frică de sabia paznicului meu?

- Zuem e numele meu, spuse el care era şi nu era el. Abdulah Zuem. Nu mi-a fost uşor să ating până la tine dar, după se poate observa, într-un final am reuşit. Cât despre plăieşul ăla al tău îmi pare rău să ţi-o spun dar are o pasiune care pe alte meleaguri se pedepseşte cu moartea: a găsit o capră prin fundul grădinii şi i-o dădea de cotcodăcea nebuna ca porcu’ la tăiere. L-am lăsat în legea lui. Când o să vină la muncă vezi însă cum îl tragi de urechi să nu se simtă marginalizat şi să-i vină vreo idee năstruşnică privitor la katana aia a lui.

- Nu era capră, bufni fata, amuzată. Lui Zoltan îi plac jocurile de rol. Aia era iubita lui deghizată în capră. Din când în când mai glumeşte cu mine pe tema asta; zice, doamnă, îmi cer scuze dar mă duc să trag de fiare. Îl las ca pe el că altfel, vorba ta, cu săbioanca aia a lui cine ştie ce năzbutie se poate petrece.

- Sigur nu era animal?

- Sigur.

- Doar poziţie?

- Îţi jur.

- Mda. De la proiecţie mi se trage. Îmi mai joacă feste. Când o să vin personal acest lucru nu se va mai întâmpla, fireşte.

- Ai de gând să vii personal?

- Da.

- De ce?

- Cum „de ce”? Nu e evident? Am prins un drag de tine vecin cu moartea.

- De ce?

- Cum „de ce”? Asta-i bună. Pentru că e în legea firii, mă rog, în legea atracţiei dintre două persoane de sex diferit, să se întâmple aşa, pentru că eşti prea frumoasă pentru locul ăsta trist din care vreau să te salvez, pentru că îmi place cum arăţi, cum gândeşti şi ce activităţi ai. Eşti, ce să mă mai ascund atâta după deget, caracterul nobil care-l căutam.

- Vorbeşti cam ciudat, domnule Zeu...

- Zuem. Poţi să-mi spui şi Abdulah, nu mă deranjează.

- Zuem, fie. Să ştii însă că vorbeşti cam ciudat. Ai zis citez nu mi-a fost uşor să ating până la tine am încheiat citatul, corect e să ajung până la tine, de asemenea se spune corect caracterul nobil pe care îl căutam nu caracterul care-l căutam. „Carele” ăsta folosit aiurea mă scoate din sărite.

- Apreciez corectările. Bilă albă de la mine pentru tine. Voi încerca să fiu atent la ce spun.

- În altă ordine de idei: te văz foarte avântat în declaraţii ceea ce nu e prea ochei. Bate la ochi. Nu ştiu ce fete vei mai fi întâlnit tu până acum dar eu să ştii că sunt o fire raţională nu una emoţională. Colac peste pupăză, sunt cam confuză: ce vrei de la viaţa mea? Să te urmez?

- Cam asta ar fi ideea generală, zise Zuem care ar mai fi comentat el multe dar din motive rămase până azi ascunse se abţinu.

- Nu am cum să urmez o proiecţie, răspunse fata prompt. E lipsă de bun simţ. Vino în persoană.

- Am vreo garanţie că atunci mă vei urma?

- Mi se pare că problema e pusă greşit: tu tre’ să-mi oferi garanţii nu eu ţie.

- Hm, făcu Zuem, revenind din poziţia sa yoghină în cea a unui creştin ascultând cu evlavie, pe scaun, Sfânta Liturghie. O rezolvăm noi cumva şi p-asta. 

În secunda doi, dumnealui dispăru din peisaj lăsând în urma sa un fel de sclipici rozaliu.

- Până la urmă nu mi-a spus cum se scrie „pantha rhei” aia, şopti ea de parcă i s-ar fi confesat balconului.

„Poate c-o să uiţi chiar tu în a i-o spune!”, i se năzări ei că-i replică balconetele.

Pe urmă o cuprinse toropeala şi îi trecu prin minte că vântul acela senzual (pe care-l simţise în grădină) sau verdele frunzelor (de luceau de-ţi lua ochii) ar fi putut să fi fost nimic altceva decât manifestări ale lui Zuem. Dacă da atunci dilimandrosul merita toată atenţia.

Şi o învălui un dor de el teribil.

Colierul (5)

În timp ce străbătea, sub escortă, coridoarele boltite ale palatului lui Gebeleizis Strabon, unele înalte de peste 20 de metri, percepea liniştea tensionată dintre ziduri. Ca şi când împăratul era acolo, deasupra lor, printre ei, studiindu-şi din toate unghiurile viitoarea victimă...

Se înscrisese pe un drum pietruit, îngust şi ducând, după toate aparenţele, înspre latura vestică a palatului, acolo unde se aflau grădinile regale când fusese oprit şi luat la întrebări de o patrulă înarmată până în dinţi.

- Las’ că te ducem noi, ţâcă, îi replicase cel ce părea a fi şeful, un zdrahon chelios şi cu o mustaţă mică, auzindu-l pe Emilian cerându-le să fie condus la majestatea sa întrucât avea o problemă urgentă de discutat. Dar să fie prezentă şi fiica sa întrucât problema pe ea o privea cel mai mult...

Escorta dădu colţul şi se angajă pe un alt coridor. Podeaua era de marmură neagră iar sus, în dreapta, un şir de geamlâncuri ovale, dezvăluia flori colorate precum şi boscheţi de un verde atât de aprins că te dureau ochii. Pe pereţii laterali, uneori şi pe tavan, apăreau desene, foarte detaliate, ale unor trupuri, cum altfel decât goale, mângâiate de diverse unelte de oţel al căror scop arăta, fără putinţă de tăgadă, ca fiind unul certat cu viaţa.

Imensitatea palatului lui Strabon nu avea cum să nu te impresioneze. Unele coridoare erau atât de voluminoase încât ar fi încăput lejer acolo chiar şi zece oameni călare, unul lângă altul. Adăugai la asta nebuniile de pe pereţi şi tavan şi se chema că intraseşi deja sub aura de putere a regelui Stabon.

Treptat, într-o manieră subtilă, proporţiile se modificară: coridoarele deveniră peşteri al căror tavan abia de mai putea fi observat iar geamurile ovale fură înlocuite cu vitralii gigantice, de formă hexagonală şi ilustrând diverse unelte familiarizate cu obţinerea durerii agonizante.

În cele din urmă, Emilian se pomeni observând o uşă de care se apropiau agale iar proporţiile ei (să tot fi avut 100 de metri înălţime) îl determinară să-şi înăbuşe o exclamaţie de uimire. Când fură în preajma ei, giganticele uşi se deschiseră lent şi într-o linişte perfectă.

„Dacă nu e vrăjitorie, cu siguranţă e un mecanism bine ticluit”, gândi Emilian, în continuare perpelex.

Examinând sala în care intrase îşi dădu seama că spaţiul era incomensurabil. Judecând la rece se putea afirma că toată cetatea tatălui său încăpea lejer acolo. Podeaua era realizată dintr-o piatră atât de lucitoare încât puteai crede că păseşti peste o oglindă. Fără a lăsa impresia, sala se îngusta imperceptibil spre capătul îndepărtat. Tronul pe care sta Gebeleizis arăta ca o cochilie odihnind în ea ceva care rânjea într-un amestec de perversitate, ură, ranchiună şi orgoliu cât casa.

Escorta lui Emilian se opri la douăzeci şi cinci de paşi de piedestalul pe care era aşezat tronul. Gărzile se dădură în lături. Emilian era singur acum în faţa împăratului. Făcu cea mai corectă plecăciune princiară din viaţa lui deşi, din cauza emoţiilor, nu era sigur că-i reuşise în totalitate.

- Ai venit să mi te închini, catadicsi Gebeleizis într-un final a-i spune.

Avea o voce uşor nazală şi uşor piţigăiată. În aerul tensionat la sălii glasul i se repercută de parcă în mijlocul simfoniei izbucneşte de undeva, reprodus de o trompetă, un refren manelistic. În sinea sa Emilian fu scuturat de un râs furibund care avu darul să-i alunge pe loc toate emoţiile. Precaut, continuă a juca rolul celui impresionat de exemplul de măreţie şi putere oferit de Gebeleizis:

- Regatele noastre sunt în bună pace, rosti el formula consacrată. Vin doar cu... ăăă... gânduri vesele.

„Da, finalul nu era ăsta, medită el amintindu-şi de lecţiile de diplomaţie ale maestrului Pupitros, fratele lui Katedros. „Vesele” sub nicio formă. Era ceva cu „intenţii” nu mai ştiu cum. Un neologism. Da, exact. Dar care?”

Auzindu-l, regele căscă o clipă ochii apoi figura lui, vreme de 30 de secunde lungi cât o eternitate, căpătă încremenire de piatră.

De abia acum Emilian îi observă şi pe ceilalţi: în dreapta lui Strabon, într-un jilţ cu spătarul de peste patru metri înălţime şi care părea creat dintr-o singură bucată de granit odihnea o tipă mică de înălţime şi împopoţonată cu o rochie plină de volute şi volănaşe. Avea o faţă pe care de altfel n-o dădea frumuseţea afară din casă dar care era machiată cu gust. Soţia regelui. În stânga, într-un fel de fotoliu de piatră ce părea destinat persoanelor supraponderale, se afla o siluetă al cărei costum ca de călărie, nuanţat într-un cafeniu intens, contrasta violent cu o coafură terminată printr-un coc în care fuseseră înfipte trei beţigaşe aurii. Fiica. Floriana. Care numai supraponderală nu era. 

Când regele izbucni în râs – o hăhăială d-asta ca de boier care tocmai şi-a făcut de cap cu o masă copioasă – Emilian fu trezit ca din vrajă. Gărzile râseră şi ele şi se apropiară cu doi paşi, gata să-l înhaţe pe nefericit. Femeia cea mică de statură se mulţumi să-şi coloreze chipul cu un zâmbet de complezenţă pe când silueta nu schiţă nici măcar o ridicare de sprânceană.

- Şi de ce nu te-aş arunca în beci?, întrebă regele oprindu-se brusc din hăhăială.

Începu, în acelaşi timp, să bată darabana, cu degetele de la ambele mâini, pe marginea tronului.

Emilian îl lăsă să fiarbă în suc propriu. Îi privi, pe rând, pe toţi trei, în ochi. Asupra Florianei se opri ceva mai mult, neputându-se abţine a nu se întreba dacă nemişcarea chipului ei era semn de inteligenţă sau de prostie. Vorbi când Strabon fu pe punctul de a-i adresa o nouă întrebare, ceea ce pe regele obişnuit a intimida prin simpla-i prezenţă îl ului masiv:

- Am asta cu mine şi cu dânsa am venit s-o peţesc pe fiica domniei voastre.

Îşi scosese colierul de la gât după prima propoziţie iar la finalul frazei îl ţinea în pumn, aruncat înainte, ca într-un gest de tristă amintire a unora care au crezut că pot stăpâni lumea prin ideea de puritate a rasei.

La vederea lui suflarea sălii încremeni. Strabon îl privea dintr-odată pe Emilian ca pe egalul său, gărzile mai aveau puţin şi ar fi căzut în genunchi jurând credinţă veşnică noului rege, tipesa machiată excesiv făcuse nişte ochi cât cepele iar Floriana îşi dusese automat mâna stângă la piept de parcă ar fi căutat să alunge de acolo o emoţie copleşitoare.

De undeva din tavan luci dintr-odată o sferă de un albastru marin demenţial. Luci cu atâta putere încât se creă impresia că în sală îşi făcuse apariţia un soare. Pe urmă, din sfera care se topi într-un soi de gelatină cenuşie, se materializă un trup. Când atingea solul, coborând pe aripi invizibile, Emilian o recunoscu pe vrăjitoarea din castelul Fomeii de Gheaţă:

„Mai bine mai târziu decât niciodată”, i se adresă ea lui Emilian pe cale telepatică.

„Pardon?”, făcu acesta, mirându-se că-i putea răspunde cu aceiaşi monedă.

„Nu-mi căutam, tu, niciun iubit, îi explică Husynia. Da’ ştii cum sunt unii: dacă n-au acces la viaţa ta îţi inventează vorbe şi fapte.”

„Vrăji, însă, faci. Neag-o p-asta!”, replică Emilian într-un bufeu critic spontan.

- Nu pentru iubire, dragule. Ce-a fost a fost. Iubirea însăşi e o frază... pardon, e o vrajă. Nu poţi vrăji vraja. E o contradicţie în  termeni, ca să zic aşa. Pricepi?

Emilian pricepu întrucât îl durea..., scuze, îl ducea capul. Ce nu putu pricepe era de ce apăruse ea tocmai acum.

- Ai să-ţi dai seama tu la un moment dat, i se adresă ea cu glas tare mângâindu-l pe obraz. Doar că mai ai încă în tine o inocenţă care uneori te face să gândeşti mai lent. E de altfel ceea ce-mi place la tine.

O singură bătaie de inimă durase dialogul dintre cei doi. Când Husynia se întoarse spre rege şi suita sa, aceştia încă nu terminaseră de clipit.

- Pentru colierul ăsta s-au luptat şi au  dispărut popoare întregi, i se adresă ea regelui. Cu siguranţă ştiai asta cum de altfel o ştia şi fiică-ta, demna ta urmaşă. El, peţitorul, n-o ştia. Nu i-a spus-o nimeni.

- Da, exact, nu mi-a spus-o nimeni, zise Emilian consternat. Am trăit cu impresia că e doar o biată bijuterie care...

- Foarte rău, îl întrerupse Husynia dar fără să se întoarcă spre el. Trebuia. Data viitoare să nu te mai bazezi pe impresii că astea te bagă în mormânt.

-  Colierul, tinere peţitor!, zise Gebeleizis începând a-şi reveni psihic din uluială. Ai de gând să mi-l dai sau...

- Ia-l că nouă nu te trebuie, i se adresă Husynia luând bijuteria din mâna lui Emilian şi aruncându-i-o regelui la picioare.

În secunda următoare, prinzându-l pe Emilian de subsuori, o tuliră amândoi în înaltul tavanului unde dispărură din peisaj într-o ploaie de scântei galbene, noian de negru şi străfulgerări de diamant.

Dincolo, pe veranda castelului ei, Husynia îi povesti lui Emilian că îl îndrăgise încă de când astrele i-l preziseseră. Ea, de altfel, asta căuta în stele – să-şi  găsească noul ursit. Celui vechi nu mai avea ce-i face. Fusese o vreme frumos între ei, cursese lapte şi miere cum se spune, dar apoi nu mai cursese nimic.

- Vrei să spui că, în ciuda faptului că am mâncat pe stomacul gol o ceapă, şi albastră pe deasupra, tu ai ştiut când am pătruns pe teritoriul tău?, întrebă Emilian circumspect. M-ai simţit?

- Nu crezi că asta e menirea unei vrăjitoare?, răspunse ea tot printr-o întrebare. Să ştie şi să simtă tot chiar dacă lasă o altă impresie?

Unele guri rele vorbesc despre cum Kapcaunos a dispărut din pădurile situate pe munţii din împărăţia lui Tarabostes pentru că a crăpat de ciudă. Alte guri rele detaliază că această crăpare a venit pe fondul aflării adevărului: el şi fiica lui Gebeleizis nu erau compatibili, el arzând-o pe nemurire, ea pe vremelnicie. Cică îi ceruse unui amărât care-i călcase accidental teritoriul să i-o aducă pe Floriana că altfel avea să-l chinuie toată viaţa, ăsta, băiat serios, s-a ţinut de cuvânt dar Floriana, când l-a văzut, nu doar că i-a evidenţiat raportul lor de incompatibilitate dar i-a atras atenţia că nu e în puterea ei să ridice blestemul ce-l ţine prizonier în zonă. Aia ar fi putut s-o facă soră-sa care murise în condiţii nici până azi elucidate complet. Mai sunt şi unele guriţe (la fel de cârcotaşe) care şoptesc pe la colţuri despre cum Floriana aia nu era Floriana regelui din Insula Scufundată ci una care se dăduse drept ea şi-i făcuse felul lui Kapcaunos când acesta se aştepta mai puţin. Dar parcă poţi şti ce-i adevărul..., scuze: care-i adevărul? 

Colierul (4)

Când pătrunse în cameră (pe uşă, cât se sus se putea, era scrijelit direct pe lemn, cu litere pătrăţoase, substantivul nearticulat „biurou”) vrăjitoarea Savryna găsi pe masă o scrisoare. O desfăcu fără să-şi reţină nici cel mai mic fior de curiozitate. Scrisul era cam pe fugă, cozile anumitor litere formau uneori acolade savante, alteori arătau ca pe jumătate din cât ar fi trebuit să fie, existau paragrafe ce marcau ideile, nu existau greşeli de exprimare, de ortografie sau punctuaţie, stilul era uşor oral dar nu asta reprezenta marea problemă ci conţinutul. Aşa că o mai citi odată. Cu foarte mare atenţie:

„Stimată duamnă, începea infama misivă, cu regret vă informez că păsărica domniei vuastre o crapat. Di tăt. Da, dacă vă puteţi imagina, v-am văzut-o. Ba chiar am stat de vorbă cu ea. Nu cred că am fost primul dar asta deja e istorie. Vă anunţ pe această cale că păsărica asta nu prea le are..., scuze, nu prea le avea cu nuanţele. Dacă nu-i vorbeai scurt şi la obiect se plictisea şi începea să-ţi turuie tot ce-i trecea prin cap. Iarăşi amănunte carele nu au legătură directă cu cartea-mi ce vi-o adresez.

Apropo de adresare: la ceasul când vă scriu aceste rânduri domnia voastră sunteţi pe verandă, consumaţi un ceai superaromat iar prietena de ceaşcă încă vă vorbeşte despre cum l-a păcălit ea pe baronul Vladymyresku, un grăsan cu plete doldora de mătreaţă dar care se vedea pe sine ca pe un tip cu o figură interesantă. Amica domniei voastre se arată încântată de măiestria de care a dat dovadă în păcălirea acestui baron care, după ce că era complet infantil în iubire, avea şi unele puseuri de sadomasochism dar pentru că nu-l prea ajutau dotările claca repede. Ceea ce pentru ea a fost floare la ureche să-l facă s-o adore. Şi să-i lase şi toată averea prin testament. Celor două surori ale grăsanului li s-a părut, ce-i drept, cam suspectă dispariţia prematură a fratelui lor, un tip sănătos ca un taur, dar au rămas cu bănuiala.

Revenind la păsărică: da, cum spuneam, e într-o lume mai bună. Acest lucru s-a petrecut, desigur, cu largul ei concurs: mai întâi, tot după cum am mai spus, pentru că vorbea prea mult. Şi nu ştia când să se oprească. Paranteză ce poate fi sărită: cu ultimele puteri ţolina mi-a spus cum poate fi reînviată dar dacă n-am făcut-o a fost din motive evidente. Pe care de altfel le puteţi şi domnia voastră înţelege dacă vă puneţi în locul meu: o crapat, în sfârşit, sursa de zgomot? Bine c-o crapat. Crapată să rămâie. Pe veci şi amin.

În al doilea rând: n-aş putea băga în mâna pentru faptul de a fi încurajat-o personal să trăncăne. Eu, adică subconştientul meu de bărbat care căuta înnebunit o soluţie cu referire la stoparea fluxului de trăncăneală. Ceea ce a dus, inevitabil, la producerea inevitabilului. Păsărica mi-a propus, mirată că nu m-aţi simţit, să pătrund în castel prin intrarea aia secretă. Cică aşa, când aveaţi să mă vedeţi, surpriza avea să fie maximă, mai ales că semăn mult cu iubitul pe care îl tot căutaţi prin actele de magie de care vi s-a dus vestea în ţinut, să-l aduceţi înapoi de pe Cea Lume. Nu ştiu ce o fi fost în căpşorul ei de mi-a zis aiestea, mai mult ca sigur pen’ că e o biată vrabie (şi cu două pene roşii în coadă) iar nu o păsărică. Ca să fii păsărică de vrăjitoare e nevoie de glagorie serioasă nu doar de turuială vecină cu isteria.

În ultimul rând: nu e vina mea că aţi instalat acolo, la această intrare secretă, o maşinărie diabolică prin care victima e făcută pilaf în baza sunetelor scoase pe gură întrucât maşinăria e făcută să acţioneze la astfel de zgomote. Din nou: ce-o fi împins-o pe ’mneaei să mă însoţească şi să pălăvrăgească (de parcă venea sfârşitul lumii) nu poci pentru ca să pricepez. Iniţial, mi-am zis că vrea să-mi întindă o capcană – din moment ce stăpâna nu mi-a făcut felul hai să mi-l facă ea - că poate s-alege şi cu ceva mălai, ca recompensă, de pe urma săvârşirii unei astfel de fapte nobile, nu? Zi-i „vrabie” şi taci! Sunt convins că dacă ereaţi în locul meu făceaţi, ziceaţi şi simţeaţi la fel.

P.S.

Nu vă cunosc, nu mă cunoaşteţi. Poate şi de aceea îmi permit să vă dau acest sfat: iubirea, stimată duamnă, e o iluzie izvorâtă din nevoia de a fi cu cineva, din frica de a nu rămâne singur, din mimetismul social al lui „trebuie să fac ce face toată lumea altfel trec drept neserios”, din dorinţa (egoistă sau nu) de a mutila caracterul cuiva pe motiv că „dacă te schimb cum vreau eu înseamnă că sunt matur/-ă”. Plus alte încă vreo două-trei monstruozităţi de genul ăsta. Nu vă consumaţi inutil. Pe iubitul pe care vă chinuiţi de atâta amar de vreme să-l aduceţi înapoi n-o să vi-l aducă nimeni. Dus rămâne acolo unde e. Vă văd încă tânără, în putere, atrăgătoare. Trăiţi momentul prezentului. Trecutul nu poate fi recuperat decât în amintire. Părerea mea.

Cu respect, eu.”

Vrăjitoarea Savryna, pe numele ei mic Husynia, puse scrisoarea înapoi în plic şi zâmbi. Ah, câte n-ar fi putut să însemne acel zâmbet. După care se comportă ca şi când nimic (grav?) nu s-ar fi întâmplat.

Colierul (3)

În fund: apus de soare. În faţă: o grădină unde omu’ a pus şi el ca tot gospodaru’ legume. În stânga, în planul din fund, câţiva cetăţeni ce seamănă între ei ca două picături de apă par s-o fi pus de-un picninc. Bucolic. Un ochi mai atent îşi poate da seama că inşii, prin ceea ce spun şi mai ales cum o spun, se laudă pe sine ceva de speriat. În stânga, în planul din faţă, în afară de doi iepuri ce rod dintr-o varză, nu (mai) e nimic.

Emilian (apărut în peisaj de undeva din dreapta, încă mai simte pe buze gustul siropos al licorii): Salutare, oameni buni. Ce mai faceţi? Care mai e viaţa voastră? Merge grădinăritul? 

Grădinarul 1: Ia te uită, bă.... Un specialist...

Grădinarul 2: Un expert, bre...

Grădinarul 1: Nu-i totuna?

Grădinarul 2: Nici vorbă.  

Grădinarul 1 (gândind adânc): Da, ai dreptate. Diferenţa e ca de la cer la pământ.

Grădinarul 3: Cum de-ai ajuns, bre, pe tarlaua noastră? (ton insinuant) Ţi s-a urât cu binele?

Grădinarul 1 (care a scos, naiba ştie de unde, o greblă cu zimţi negri şi ascuţiţi): De regulă, cei care vin pe tarlaua noastră neanunţaţi, aşa, ca tine acum, sfârşesc prost. Pesemne că vrei să-ţi închei socotelile cu viaţa. (adresându-se celorlalţi cu bucuria anunţării unui party monstru): Băieţi, nefericitu’ ista vrea să treacă Dincolo. Propun să-i onorăm dorinţa.

Grădinarul 2 (s-a şi deplasat, iute ca fulgerul, în spatele lui Emilian): N-am mai avut cam de multişor un party. Chiar îmi era dor.

Grădinarul 3 (s-a mişcat şi el iute ca fulgerul apoi, luându-l de gât pe Emilian, i se adresează cu glas deopotrivă înalt şi, în nota de subsol, în răspăr): Dă-mi un argument pentru care nu trebuie să-ţi frângem gâtul şi te vom lăsa să-ţi alegi singur moartea.

Ceilalţi Grădinari (la unison): Da, dă-ne un argument.

Emilian (făcând semne să-i fie eliberată traheea pentru a putea rosti cuvintele): Ascultă, şefule, argumentul meu e simplu: cu violenţa nu faci nimic constructiv.

Grădinarul 3 (după un moment de şoc emoţional pe care nu face niciun efort în a şi-l ascunde): Intuiţia e mama înţelepciunii, străine. Mă-nclin în faţa ta, oh tu...

Emilian (eliberat de strânsoare, întrerupându-l bonom): Fugi, bre, d-aciulea cu cuvinte dintr-astea simandicoase. Cu mine vorbeşti firesc. Şi, mai ales, sincer. Altfel chiar că ne supărăm. (maimuţărindu-l): Auzi la el: se închină. (pe ton histrionic): Drept cine mă iei, bre? Zeu?

Grădinarii privesc înmărmuriţi când unii la alţii, când în ei înşişi, neştiind ce să mai creadă. Se vede de la o poştă că e o situaţie nouă pentru ei.

Emilian (scuturându-se ca şi când ar fi fost murdar de praf): Am venit în pace la voi nu să fiu venerat, ok? Nu-mi place veneraţia.

Grădinarul 3: Din moment ce ai intuit aşa de uşor că eu îs liderul noi ne simţim obligaţi să te turnăm..., pardon, să te urmăm. Îmi cer scuze pentru confuzie, emoţiile e de vină.  

Grădinarul 1 şi 2 (la unison, ca atinşi de revelaţie): Am respectat dintotdeauna Intuiţia. Am crezut în ea şi vom crede în ea până laaa... până dupăăă... în fine, până când moartea ne va despărţi.

Emilian (privind cerul asemeni unui pictor vânând lumina unui peisaj): Să fiţi voi sănătoşi. Eu acum o să-mi văd de drum iar voi o să vă vedeţi de viaţa voastră.

Grădinarul 1: Aşa nu. Ne jigneşti.

Grădinarul 2: Ne simţim jigniţi. Şi obligaţi să te recompensăm. Măcar. Trebuie să existe ceva cu care să ne putem onora imaginea.

Grădinarul 3: Exact. Trebuie. Nu se mai poate aşa. E strigător la cer. Băieţi, daţi-i ceva creştinului ista.

Grădinarul 1 (făcând semne din ochi către şef): Zii tu...

Grădinarul 3: Îţi putem da nişte ceapă albastră. Nu-i cine ştie ce dar dacă ţi-o trece vreodată prin cap să te abaţi pe la castelul Fomeii dă Gheaţă să ştii că ajută.

Una-două, grădinarii îi dau o sacoşică în care au aruncat cîteva cepşoare d-astea albastre. Emilian mulţumeşte pentru dar şi dispare din peisaj.

Colierul (2)

Emilian puse inelul pe deget, îl învârti spre dreapta şi, în secunda următoare, se pomeni pe marginea unui drumeag. De-o parte şi de alta sta aruncată o pădure plină de copaci strâmbi. Cărarea dădea impresia că se topeşte undeva în faţă în nişte tufe uriaşe de culoare verzulie. Vru s-o ia într-acolo dar îşi dădu seama că nu aceea era direcţia corectă. Dintr-acolo „se venea”. În direcţia opusă, linia orizontului era punctată cu zidurile unei cetăţi care, după toate aparenţele, n-avea cum să nu fie decât înfloritoare. O luă cătinel la picior înspre cetatea cea înfloritoare. Nu merse mult, calea fiindu-i blocată de un om pe jumătate cal. Sau, mai exact, de un cal terminat, la partea superioară, cu un om. Privind chipul Centaurului, Emilian înţelese de ce lumea dădea bir cu fugiţii la vederea fiinţei: Centaurul era un bărbat urât. Dacă se mai şi încrunta (ca acum) chipul îi căpăta o aură de-a dreptul înfricoşătoare. Adăugai la asta şi o pilozitate pectorală generoasă precum şi două braţe mai mult lungi decât muşchiuloase şi se chema că ai în faţa ochilor, limitându-te la aparenţe, o arătare de care e mai indicat să fugi cât te ţin puterile decât s-o înfrunţi. Emilian nu fugi însă, ba chiar o abordă plin de curaj:

- Tâmpită vreme, aruncă el. Uite-te şi tu la cerul ăsta: parcă am fi în mijloc de octombrie, hai început de noiembrie, în niciun caz vară. Sunt dat peste cap, zău aşa. N-am chef de nimic. Mă simt ca şi când aş fi terminat de citit un roman d-ăsta de câteva sute de pagini şi apoi, dacă e să te întrebi despre ce fu vorba în ele, nu-ţi poţi rezuma un singur rând.

- Nu există astfel de romane, îl abordă Centaurul, pe jumătate iritat şi pe un sfert intrigat. Ori eşti unul d-ăsta care nu înţelege ce citeşte ori minţi.

Avea o voce baritonală, colorată cu un accent în care anumite consoane căpătau o pronunţie muiată iar altele una dură ceea ce, per ansamblu, te făcea să crezi că ai înaintea ta un interlocutor vorbind cu pietre-n gură.

- Ai dreptate, nu există astfel de romane bune. Sau sunt atât de puţine încât tocmai de aceea nu există.

- Tu-ţi baţi joc de mine?, se încruntă Centaurul peste încruntarea iniţială. Tocmai ţi-am explicat că nu există aberaţia pe care ai menţionat-o iar tu te faci că plouă?

- În primul rând că nu mi-ai explicat, mi-ai zis. Ceea ce e cu totul altceva, preciză calm Emilian. În al doilea rând, am să te rog frumos să te dai de-o parte deoarece am un drum lung de parcurs şi...

- Poate vrei să-ţi crăp capul mai întâi, rosti Centaurul apropiindu-se lent dar cu mişcări ce nu prevesteau nimic bun.

- Ai putea face şi asta, desigur. E dreptul tău, improviză Emilian străduindu-se să-şi ţină frica sub control. Doar că daci faci asta lasă-mă măcar să-mi termin cartea, continuă el scoţând din buzunarul din spate al pantalonului cartea pe care i-o dăduse taică-su. Vorba aia: măcar să nu mor prost.

- Ce carte-i aia?, făcu Centaurul curios ca un copil. Am citit toate cărţile din lume dar pe asta pe care o ai tu n-o cunosc. 

- Nu le-ai citit, se vede, pe toate, făcu Emilian pe un ton la fel de serios ca un atac de cord survenit într-un aeroport.

- Dă-mi cartea şi te las în pace, făcu Centaurul cu ochii sclipind.

- Trăiam cu impresia că oricum m-ai lăsat în pace iar discuţia noastră e, aşa, una de dragul unei conversaţii intelectuale.

- Bă, dă-mi cartea nu te juca. Trebuie s-o citesc, înţelegi?, făcu Centaurul uşor panicardoid.

- Înţeleg eu foarte bine că nu-s trogloadă, replică Emilian. Faza e: ce oferi la schimb?

Centaurul, fie că nu se aştepa la o astfel de întrebare fie că nu avea ce să ofere la schimb, adoptă o figură ca de o dimineaţă mohorâtă de sfârşit de noiembrie.

- Am o licoare foarte specială, zise el câteva secunde mai târziu ca atins de revelaţie.

- Licoare, zici?

- Da. Foarte specială. Mulţi dintre cei care vin în Enigma ar face moarte de om de ar şti că pot intra în posesia ei aşa cum ţi-o ofer eu acum: pe gratis. Adică la schimb.

- Cetatea aia din zare e Enigma?

- Da. Ce cetate credeai că e?

- Am greşit, se scuză Emilian. Numai de enigme nu-mi ardea. Căutam Sfinxul, cetatea cu turnuri portocalii, minţi el atât de convingător încât simţi instantaneu impulsul de a se felicita dându-şi câte un pupic pe fiecare obraz.

- Aia din spatele meu nu-i decât Enigma. Sfinxul e în... ăăă... altă parte.

Emilian jucă în continuare comedia celui care „greşise cetatea” atât de convingător încât Centaurul aproape să-i cadă în genunchi rugându-l să nu plece de acolo fără să nu se facă trocul.

- Ascultă, domnule Centaur, am eu faţă de om interesat de licori?

- Sincer?

- Da, sincer...

- Nu, n-ai...

- Păi vezi....

- Văd.

- Altceva mai serios la schimb n-ai?

- Nu ştii ce poate face licoarea asta, omule. Dac-ai şti...

- Habar nu am ce poate licoarea ta şi nici nu mă interesează.

- Dacă ţii lichidul trei secunde în gură şi apoi înghiţi îl poţi ghici pe liderul Grădinarilor Veseli.

- N-am auzit în viaţa mea de dumnealor, vorbi Emilian afişând o atitudine atât de dezintersată încât pe Centaur îl podidiră, de ciudă, două lacrimi. După aceea, negăsind altceva mai bun de făcut, îi prezentă sticluţa, retrasă dintr-un fel de borsetă ce-i atârna pe partea dreaptă a corpului de cal.

Emilian zâmbi a pagubă.

- Zău, nene, ce să fac eu cu sticluţa ta? Nu crezi că pic de fraier dacă tu-mi dai... ăăă... chestia asta iar eu îţi furnizez marea, unica şi inegalabila „Teorie a Literaturii”?

- Teoria Literaturii, repetă Centaurul, mecanic şi, în acelaşi timp, vrăjit. Ce titlu, domle! Mai spectaculos de atâta nici că se putea.

- Chiar te interesează?

- Şi încă cum... Aveai dreptate: p-asta n-am citit-o.

- Sute de pagini, plusă Emilian răsfoind cărticica.

- Ce de-a pagini, zise Centaurul rămas, ca o statuie, cu mâna întinsă şi în care se găsea sticluţa. Ce desfătare!

- Bine, făcu Emilian. Mulţumesc de ofertă.

Îi luă firesc sticluţa dintre degete, după care dispăru din peisaj de parcă nici n-ar fi fost acolo. Totul se petrecuse atât de rapid încât Centaurul, când realiză că fusese păcălit, o zbughi în pădure ca un apucat.

Ani la rândul după această întâlnire drumurile ce duceau spre Enigma rămaseră pustii. Lumea ajunsese la un moment dat să-i ducă dorul măreţului Centaur care băga spaima în trecătorii ce veneau în Enigma, îndeplinind astfel un binemeritat rol de gardian al aşezării. Nu mai pătrundea oricine în Enigma, ca acum, de colcăia cetatea de tot soiul de hoţi şi impostori.

Colierul (1)

- Adevărul, tată, e cu totul altul, începu Emilian ca la spovedanie. N-ai decât să te superi pe mine, o accept. Şi mi-o asum. A fost exclusiv vina mea. Tu m-ai prevenit şi chiar de mai multe ori, eu nu ţi-am dat ascultare.

- Altfel spus?, făcu ta-su încruntându-se.

- Altfel spus: Magnolian n-a murit sfârtecat de urs pentru că n-a avut loc nicio vânătoare d-asta periculoasă. Din contră, a avut loc una modestă. Abia de-am prins doi iepuri şi un cocoş sălbatic. Iar pe teritoriul lui Kapcaunos am pătruns din greşeală. N-am fost atenţi la semne, preocupaţi, culmea, să discutăm despre legendele şi miturile din popor ce fac referire la toate creaturile astea care te bântuie. Magnolian a fost spulberat de către Kapcaunos care a făcut înspre el gestul unui bobârnac. Bine, Magnolian, când l-a auzit ce-mi cerea, şi mai ales tonul pe care-l folosea, de parcă i se adresa unui sclav, l-a luat în zeflemea subliniindu-i că cu un prinţ se vorbeşte când eşti treaz iar nu când te afli sub influenţa alcoolului. Asta nu înseamnă că-i acord amicului, fie-i ţărâna uşoară, circumstanţe atenuante. Nu, nici vorbă. Dacă ţi-aş fi dat ascultare, să fiu cu mare băgare de seamă când vânez prin pădurile de la marginea împărăţiei că pe acolo locurile sunt bântuite, nu s-ar fi ajuns aici. A fost, cum spuneam, exclusiv vina mea.

Emilian se opri dar nu îndrăzni să ridice ochii spre tatăl său. Rămase contemplând podeaua, aşteptându-se la o muştruluire babană.

Regele Marius Tarabostes nu scoase un cuvânt vreme de aproape un minut. Îşi îngropase obrazul în palmă şi privea în gol.

- La întâmplări n-ai ce le face, concluzionă el în final ridicându-se de pe tron. Hai cu mine.

Se opri brusc, trei secunde mai târziu, se întoarse şi-i ceru fiului să-l privească în ochi:

- Ce te-a pus Kapcaunos să faci?, întrebă el, aşa, ca-ntre doi bărbaţi care, ieşiţi de la dame, îşi dau cu părerea despre performanţe. Ale lor şi ale tutelor.

- Să i-o aduc pe Floriana, fiica regelui Gebeleizis Strabon, ăl de stăpâneşte în Insula Scufundată. Am termen o lună să duc sarcina la bun sfârşit. Dacă trece termenul mi-a zis că o să mi se întâmple chestii atât de urâte încât o să-mi fi dorit să mor şi nu se va putea.

- Mda, tipic, bolborosi regele, criptic. Acum urmează-mă.

Emilian îl urmă. Regele o coti la dreapta unde, în spatele tronului, printr-o firidă bine ticluită în perete, pătrunse, aplecat, într-un gang întunecos care-i scoase pe o margine de marmură neagră, nu mai lată de un metru şi patruzeci de centimetri, fără balustradă în partea opusă şi care îţi oferea o privelişte de ţi se tăia respiraţia: cât vedeai cu ochii, până la o linie a orizontului brăzdată de crestele înzăpezite ale munţilor, se întindeau valuri de verde, unul mai unduitor ca altul. Erau pădurile domeniului regal, zone înţesate atât de faptele glorioase de arme ale înaintaşilor cât şi de legendele şi miturile poporului despre fiinţe înzestrate cu puteri magice.

- În dreapta ta, în capăt, e un butonaş, începu regele. Nu-l vezi de aici, tre’ să fii acolo. Mai mult îl simţi cu degetele decât îl vezi. Dincolo vei găsi nişte... ăăă... în fine, ce vei găsi să ştii că pe tine te aşteptau.

- Nu eşti supărat pe mine?, întrebă Emilian cu jumătate de gură dar mirat nevoie mare.

- Ba da, fiule, sunt, replică regele alungându-şi încruntarea. Dar, na, pune-te în locul meu: ce vrei să fac? Dacă dau ordin să te biciuiască rezolv ceva? Crezi că biciuiala mea e mai tare decât creatura sau cum?

Emilian ar fi vrut să-l întrebe pe rege despre cât de rău putea fi acest Kapcaunos, acum că îl vedea într-o cu totul altă lumină dar ceva îl reţinu.

- Răul, cum spuneam, reveni Marius de parcă stătea de vorbă cu sine, a fost făcut dar nu e încă prea târziu pentru a-l îndrepta. Acum încă se mai poate face ceva. Când însă nu se va mai putea, aşa cum ţi-a zis şi el, o să-ţi plângi în pumni de milă şi nu te va ajuta cu nimic. Asta vrei?

- Nu, deloc, replică Emilian îndreptându-se spre butonaşul din perete care mai mult putea fi dibuit prin pipăire decât văzut. Găsi în locşorul indicat o carte (groasă, cu foiţa subţire, mărime livre de poche, intitulată „Teoria Literaturii”), o cutioară din lemn de trandafir de forma unui sicriu, lungă de 20 de centimentri şi groasă de patru şi un inel de argint cu lăţimea de 8 milimetri, având gravată pe interior sintagma „deus ex machina”. Executată în frumoase litere gotice.

- Ăsta, îi spuse tatăl indicându-i din priviri inelul, te poate duce pe înalte culmi de progres şi civilizaţie.

Fiul rămase cu gura căscată; deşi înţelesese finalul exprimării nu-i putuse pricepe neam sensul.

- Am visat ceva pe chestia asta aseară şi am simţit nevoia s-o spun cu glas tare, se justifică tatăl. Pentru exorcizare, cum ar veni.

Fiul continua să stea cu gura căscată. Nu îndrăznea să-l întrebe pe rege de exorcizare de teamă să nu trezească amintiri dureroase. Soră-sa nu fusese străină de posesia lu’ ăla Necuratu’ şi de aici i se trăsese şi moartea. Cu toate exorcizările prin care trecuse. Sau mai ales din cauza lor.

- Inelul te ajută să te teleportezi, reveni regele ca dintr-un fund de lume. Dar atenţie: nu te poţi teleporta la nesfârşit. După patru folosiri tre’ să aştepţi patru luni ca să poţi s-o iei de la capăt.

- Să mă tele...ce?, îndrăzni fiul să întrebe, zece secunde mai târziu.

- Teleportare, fiule. Străbaţi distanţe pe care în mod normal le-ai acoperi în luni în doar o clipită.

- Asta nu-i vrăjitorie?

- Pentru cine nu cunoaşte mecanismul, da, recunoscu regele. Dacă nu vrei însă s-o încurci îţi sugerez să te teleportezi când nu te vede nimeni. Să fii aşadar cu mare băgare de seamă când...

- Şi dacă pe partea ailaltă mă întâlnesc cu cineva? întrebă Emilian căruia, gândi regele, se vede că-i mergeau rotiţele raţionamentului.

- Înjuri şi tu un vrăjitor, fictiv se înţelege, chipurile de la el ţi se trage, şi-ţi continui drumul, zise regele ca la ghişeul de informaţii publice. Foarte important e să menţionezi că te doare capul cumplit. Pentru credibilitatea actului vrăjitoresc ce s-a manifestat asupra-ţi, pricepi?

Emilian pricepu.

- Acum, înainte de plecare, mai exact înainte de a porni în operaţiunea ta specială de reparare a răului, dă-mi voie să-ţi spun un secret, invită regele pe ton confesiv. Pe Floriana n-o poţi peţi de unul singur. Dacă faci asta rişti, în cel mai fericit caz, să fii tras în ţeapă. Pe loc. Sau să fii dat la fiare, depinde de starea lu’ tac-su. Îl ştii pe Strabon, bănuiesc, de la lecţiile luate cu maestrul Katedros. Nu ai cum să nu-l...

- Am uitat, recunoscu Emilian. Maestrul Katedros mă scotea din sărite nu doar că era cam surd sau, în fine, auzea numai ce-i convenea, ci pentru că îi puţea gura. Şi, ca şi când ar fi ştiut-o, mereu se băga în mine când mă asculta. 

- Foarte bine că ai uitat, zise regele, surd la poliloghia fiului despre condiţia igienică precară a orificiului bucal al maestrului Katedros. Strabon ăsta e un criminal al cărui sadism nu e întrecut decât de frumuseţea fiică-sii. Ei însă, ca s-o poţi impresiona încât să ţi-o dea tatăl fără să-ţi facă felul, trebuie să-i prezinţi Colierul. Obiectul se află în castelul Fomeii dă Gheaţă, o vrăjitoare care de te simte că i-ai pătruns în castel te omoară pe loc. Ca să pătrunzi totuşi nedetectat acolo e nevoie să fi mâncat, cu o jumătate de oră mai devreme, o ceapă albastră care creşte doar în grădina Grădinarilor Veseli. Li se zice astfel pentru că atunci când te torturează râd ca sparţii. Şi e vorba de trei gemeni care se mişcă mai repede decât un iepure şi dacă i-ai prins în zilele lor bune te întâmpină cu apucături contra firii punctate de atitudini romantice siropoase. Impresionează-le liderul însă şi i-ai pus cu botul cu labe pe ceilalţi doi. Ca să-l dibui pe individ trebuie să bei cu un sfert de oră înainte o licoare pe care numai Centaurul ţi-o poate furniza.

Ajuns cu relatarea în acest punct regele se opri. Pentru Emilian avalanşa de informaţii se dovedise atât de deconcertantă încât privea la taică-su aproape fără să înţeleagă ce priveşte. Regele, la rândul său, se uita la Emilian ca şi când ar fi ascultat o vorbă ce i se şoptea în ureche. De către cineva invizibil, desigur.

- În regulă, zise el cu glas tare. Vin imediat.

- Unde „vii”? întrebă Emilian în pragul siderării.

- Probleme administrative, aruncă regele.

Tonul cu care Marius Tarabostes pronunţase „probleme administrative” nu-i scăpă fiului – de când cu moartea soră-sii, maică-sa, regina Azaleea, rămăsese cu nervii zdruncinaţi. Doar prezenţa regelui şi vorbele sale meşteşugite o puteau linişti.

Marius se opri în cadrul gangului ce ducea înapoi în sala tronului ca şi când şi-ar fi amintit ceva ce nu suferea amânare.

- Nu-ţi urez „succes” că e demodat. „Concentrare” e termenul adecvat. Aşa. Da. Tinere: multă concentrare, concluzionă el topindu-se în gang.