Prunele (4)

Întinzându-se la un păhărel de vorbă cu Aza şi Zalmoxe, Temistokle află mai în detaliu despre Zambax, spiriduşul cel ahtiat după orice fel de activitate fizică, spiriduşul cel obsedat, ba chiar posedat, de fiorii trăirii dionisiace. Pe scurt un „workaholic”. Nu putea sta locului o clipă. Cică „dacă stai îţi stă norocul”. Zalmoxe avusese de furcă vreo doi ani cu el tot încercând să-l facă a înţelege că lumea nu se rezumă la „a face”, din contră, începe cu asta dar se continuă cu „a simţi” şi se termină cu „a gândi”. Ţi-ai găsit! Zambax muncea. Dacă stăpânul uita sau pur şi simplu n-avea ce sarcină să-i traseze spiriduşul nu se potolea decât când primea ceva de lucru. Prunele, se înţelege, le furase cu de la sine putere. Ce-i spusese împăratului venise de la el. Doar treaba cu inelul era adevărată. El îi permitea să circule nestingherit pe distanţe care, în mod normal, n-ar fi putut fi parcurse decât de-a lungul a zeci de ani.

În cele din urmă Temistokle găsi că nu mai are altceva de făcut decât să se întoarcă acasă. Le ură celor doi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţe, nu uită să precizeze că dacă ar fi toţi zmeii aşa ca Zalmoxe lumea ar fi un loc mai bun nu uită nici să ceară inelul (ca mijloc de deplasare)şi apoi o tuli.

Revenit pe meleagurile natale… se întoarse de unde a plecat. Zmăul îl avertizase: "vezi că aici Timpul trece altfel. Ce ţie ţi s-au părut a fi aici câteva ceasuri dincolo, la suprafaţă, poate să însemne chiar şi câteva secole."

Nu mai găsi nimic din cetatea în care crescuse, nu mai găsi nici chiar cetatea. Era un ditamai oraşul acolo unde circulau tot felul de obiecte netrase de niciun cal, erau oameni cu pielea neagră sau galbenă, existau obiecte mici, cât palma în care oamenii priveau de parcă ar fi vorbit acolo cu cine ştie ce zeu.

Nu-şi găsi locul într-o astfel de lume unde totul se petrecea în viteză.

Revenind în Golul Istoric urmă indicaţiile Zmăului: sări în apă, într-un anumit punct al acesteia. De acolo până la a pătrunde într-o altă lume nu mai fu decât un pas. De aici informaţiile se pierd. Nimeni nu mai ştie ce s-a ales de împăratul Temistokle. Pot specula că şi-a găsit fericirea sau că a ajuns acolo unde nimeni n-a ajuns vreodată sau că încă mai caută fericirea dar, na, speculaţia e doar speculaţie.

Prunele (3)

Mânat de un instinct apărut subit şi manifestat inexplicabil, Temistokle îşi puse inelul pe degetul arătător al mâinii drepte. Nu se întâmplă nimic. Pe urmă şi-l puse pe inelar, tot de la mâna dreaptă, şi parcă-parcă simţi o furnicătură străbătându-l. De abia când şi-l puse pe inelarul mâinii stângi furnicăturile se preschimbară într-o nelinişte eminesciană ce deveni rapid o contemplare bacoviană iar la final un ludic barbilian. După care Temistokle observă ceva ca o extorsiune cu inflexiuni neomoderniste lucind violent în stânga-i, se auziră zgomote joase, fâşâitoare, era foşnet, era tuse, era somn… zări o chestie rectilinie ce înainta cu viteză iar la final se trezi căzând printr-o ceaţă densă.

Căzând, îi trecu prin minte faptul că o cădere seamănă, dintr-un anumit unghi, cu o simplă plutire. Lipsa oricărui reper poate fi extrem de derutantă. Ca în cazul valorilor care, scociorâte cu boldul, pot fi oricând interpretate ca defecte. Şi invers. Ceea ce la un moment dat e considerat mod de comportament adecvat peste o vreme e văzut ca situaţie anormală, imorală, depăşită.

Ceaţa se risipi iar căderea se transformă într-o alunecare teribilă. Se temu, iniţial, pentru viaţa lui dar când atinse solul, nevătămat, teama i se risipi ca prin farmec.

Era în ordine.

Malul râului, colorat în roşu fosforescent, se termina, undeva în faţă, cu un cot al apei gardat de o pădure falnică. În dreapta se găsea o cărare (şerpuitoare) ce urca un deluşor. O luă pe acolo fără să se întrebe de ce. Ieşi înaintea unui drum de piatră cubică atât de profesionist dispusă încât, în bătaia soarelui, drumul arăta ca oglinda unui lac.

Drumul era pustiu dar simţeai în aer ca şi când pe acolo ar fi trecut recent ditamai convoiul militar.

Nu merse mult şi castelul (plin de turnuleţe mozaicate) apăru în faţă. Mai exact, pe coasta unei pante care urca spre un vârf de munte îngrozitor de semeţ.

Bătu mult şi bine în poartă, nu-i răspunse nimeni. Căută, la fel de mult şi bine, vreo uşiţă adiacentă prin care să se poată pătrunde înăuntru. N-o găsi deşi dăduse roată zidurilor de două ori. Revenit de unde plecase porni să urle. La întrebarea “e cineva pe aici?” nu-i răspunse decât ecoul. La următoarea interogaţie “care locuieşti, bă, p-aciulea?” poarta se urni din toate balamalele, deschizându-se cu un scârţâit funebru.

- Ce ţipi, străine, ca o demoazelă la ananghie?, îl abordă una, lungană, piept generos, capot vişiniu, prosop pe cap sub formă de turban. N-auzi sau ce?

- Păi dacă urlam şi nu m-auzea nimeni?, se apără Temistokle candid. Ce vreai să fac? Să agit pancarde?

- Eram la duş, se scuză străina. Când te speli nu se aude. Pancarda ar fi fost o soluţie, adăugă ea, gânditoare.

Fără alt ceremonial, îl invită înăuntru.

De cum pătrunse în castel, se pomeni într-o sală de mese cu tavan sculptat şi podele încrustate cu motive geometrice. Trase hangerul, pândind.

- Nu e nimeni, stai liniştit, îi zise ea. Încă n-a venit. Vine mai târziu. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, ar cam trebui să apară.

Atitudinea lui Temistokle nu se schimbă.

- Ai venit să mă salvezi?, întrebă ea, demoazelic.

- Şi asta, da. E în plan. Pe locul secund, răspunse el, psihedelic.

- Şi pe primul loc ce e? Omuciderea Zmeului?

Vru să răspundă dar străina i-o luă înainte:

- La început m-am speriat. Credeam că viaţa mea a atins fundătura maximă. Dumnealui venea doar seara iar dimineaţa îl tot auzeam trebăluind. Aveam camere separate. Mă aşteptam în fiecare zi la ce putea fi mai rău. N-a fost să fie. Când mi-am dat seama că am de-a face cu un gentleman m-am bucurat.

- Zmăul tău… un gentleman?

- Şi încă ce gentleman! Nici azi nu mi-am revenit total din gentlemăneala-i. Mi se pare că trăiesc un vis. Sau în vis. Da, aşa e mai bine: trăiesc în vis. Visez şi încă nu mi-am revenit.

- Asta nu l-a împiedicat să-mi fure mie bunătate de prunişoare.

Exact atunci se auzi un glas, masculin, ce-l determină să strângă mai cu putere mânerul hangerului:

- Aia n-a fost decât vina lui Zambax. L-a mâncat undeva deşi l-am averizat în nenumărate rânduri. Adevărul ăsta e, că l-a mâncat undeva. Ce ţi-o fi spus ţie e cu totul altceva. În fine… de morţi numai de bine.

- E el, simţi străina nevoia să precizeze. Vine. Mai întâi însă îşi aruncă vocea înainte. Să amuşineze zona. În trecut îşi arunca buzduganul înainte dar asta a fost în… ăăă… trecut. Buzduganul avea uneori tendinţa s-o mai ia razna. Izbea pe unde apuca. S-a mers pe voce întrucât e mai soft, ca să zic aşa. Deşi, după cum bine ştii, cuvintele pot răni mai rău decât o sabie.

Temistokle nu comentă mulţumindu-se a scana cu privirea colţurile încăperii, ferm convins că Zmăul de acolo avea să răsară, înarmat până-n dinţi. Dumnealui nu-şi făcu însă apariţia decât pe uşă. Cea de la intrarea din spatele sălii de mese dar tot uşă se numea.

Un tip înalt, pletos, îmbrăcat în negru, verde şi cafeniu, afişând o mutră în privirea căreia se putea distinge un ce ca venit dintr-o lume interioară net superioară celei exterioare.

- Lasă chestia aia de-o parte, amigos, îi recomandă Zmăul zâmbind diplomat. Nu mi-am aruncat decât glasul înainte şi tu mă întâmpini cu fier?

- Tu eşti Zmău?

- Cam greu de crezut, recunosc. Nici mie nu mi-a venit să cred mai ales când iubirea m-a transformat în cel pe care-l vezi acum. Poveste lungă.

Se apropie cu paşi mărunţi, precauţi chiar.

- Îs ultimul din stirpea-mi. Arătam ca naiba. Nu s-ar fi uitat la mine nici cea mai naşpetă donşuară bătrână. Zii, tu, Azo, dacă n-am dreptate?

- Dincolo de aparenţe e înţelepciunea, tu, Zalmoxe al meu, zise numita apropiindu-se şi ea de el dar fără nicio urmă de precauţiune. Nu că mă laud dar eu am fost una dintre acele rare exemplare capabilă să treacă dincolo de aceste aparenţe.

- Drăguţă ca întotdeauna, făcu Zalmoxe, umflându-i străinei un french kiss. Aşa… Cum îţi spuneam: iubirea, ea m-a transformat. Poate şi pentru că îs ultimul din stirpea-mi, habar n-am. Ideea e că acum sunt cine mă vezi că sunt şi nu pot să spun că nu-mi convine. Ba chiar mă trezesc uneori în miez de noapte speriat că aş putea pierde totul.

Apoi cu un glas amintind de servitorul de la o familie nobiliară ancestrală:

- Te servesc cu ceva sau te serveşti singur?

Globul, desfăcut în două de la mijloc, permisese să se vadă nişte sticle şi câteva pahare.

Temistokle continua să-l fixeze cu hangerul pregătit de atac.

- Lasă, domle, arma aia de-o parte, făcu Zmăul pacifist. Cu ce crezi c-o să te atac? Cu băutura din pahar?

Împăratul se hotărî brusc. Agăţă arma la şold, scoase inelul, i-l pasă Zmăului:

- Cred că nu mai are nicio importanţă, nu?

- A avut.

Se duse de-şi turnă ceva din glob. Nimeri o ţuică de prune excelentă.

- Nu ştiu ce fel de Zmău eşti da’ beuturica asta face toţi banii, zise el mulţumit.

- Tocmai ţi-am explicat – ultimul de felu-mi. Poate de aceea, reiterez, m-a şi schimbat Iubirea.

Porni de undeva o muzică ritmată, de o melodicitate melancolică.

- Să-ţi spun sincer am impresia că visez. Dar, nu-i aşa?, continuă el ca revenit dintr-un somn de moarte, nu visez.

- Din fericire sau din nefericire, depinde cum vrei s-o iei, nu, nu e vis, e realitate, răspunse Zmăul obiectiv. Uneori realitatea are acest dar de a se prezenta ca un vis nespus de frumos. Reciproca e cam cretină. Visul care aduce a realitate…

- …aduce a coşmar, îi luă Temistokle vorba din gură.

Prunele (2)

În livadă era linişte. Dacă îţi încordai auzul puteai percepe că vine de undeva o suavă melodie de acordeon. Cum stătea mai delicat la capitolul încordare împăratul nu auzi nimic.

Se aşezase la rădăcina unuia dintre cei şapte pruni şi nu-şi putea lua gândul de la faptul că „aici ne întoarcem cu toţii, în ţărână, orice am face. Degeaba zic unii că există viaţă după moarte, prostii şoptite lui iubi sub clar de lună ca s-o vâri mai repede la tine-n aşternut! Aici ajungi în final. Restul e speculaţie. Doi metri sub pământ. Gata, end of story.”

Privi crengile pomului de parcă ar fi aşteptat o confirmare din partea lor. Nu veni, desigur, nimeni cu nicio confirmare.

“De ce n-oi fi pus pază ca lumea, de exemplu o armată!?, îşi continuă el contemplarea. Oricât de hoţ ai fi n-ai cum să treci de atâtea suflete. Şi înarmate până-n dinţi. Deci n-ai cum. Iată o logică care-mi scapă. Dacă ai văzut că fiii tăi au eşuat în paza pomului, unul mai glorios ca altul, ce te-a făcut să crezi că tu vei reuşi? Ai văzut-o la horoscop?”

Mezinul se trezise dimineaţa, după ce se antrenase (în secret faţă de fraţi săi) mai bine de trei luni cu referire la cum poţi sta treaz toată noaptea fără să închizi un ochi, murdar de prune la gură ca un copil ce a dat iama în borcanul cu magiun. Prilej pentru fraţii săi să râdă de el cu lacrimi. Haralambina îl porecli pe loc “magiunel”. Geaba le-a zis Marius că “râde ciob de oală spartă”, au râs ăştia marii de el cu gura până la urechi.

În zare, culmile înceţoşate ale Muntelui Sur îşi vedeau nestigherite de ale lor. Aici, în livada domnească, umbrele înserării se aşterneau cu graţie. Pământul era uscat dar, la intervale haotice de timp, te pălea, bizar, impresia unei umezeli ca de peşteră adăpostind creaturi slinoase ce-ţi dau boleşniţă la pat cu săptămânile.

O pală de vânt se stropşi în livadă de parcă ar fi fost adusă de o mână nevăzută. Pe urmă crengile tuturor pomilor din livadă încremeniră. O prună îi căzu în poală. O mirosi iar aroma ei îl îmbătă cu amintiri din copilărie.

Era o noapte atât de înstelată că-ţi dădeau lacrimile. În zare, bolta cerească fu brăzdată de o stea căzătoare a cărei coadă emana o lumină galbenă.

Se simţi cuprins de o picoteală dulce. Ocazie cu care, în mod instinctiv, hotărî, pentru orice eventualitate, că e mai bine să se aciueze între crengile pomului. Deasupra solului, cum ar veni. Pe pământ poţi să te întâlneşti cu tot felul de ciopârtani. Sus? Mai dificil.

Se urcă în pom fixându-se între crengi. 

Picoteala venea în valuri. Nu se lăsa însă cu una cu două. Închidea ochii dar îi redeschidea. Când îi deschidea nimic nu-i scăpa. Îl mai ajuta şi auzul, unul extrem de fin şi care-l salvase, în trecut, din multe primejdii. Picotea, deschidea ochii. Deschidea ochii şi picotea.

Aşa odată, de două ori, de trei ori.

A patra oară zări un spiriduş care, înarmat cu o tăşoalcă maronie, căra în ea prunele într-o veselie.

Întinse mâna. Apucă. Spiridoşenia se autosesiză dar Temistokle fusese mai rapid. Apucase. Strânsese…

Iată-l strângând cu putere în pumnu-i un inel. Un ghiul impozant, cu piatră rubinie.

Creatura dădu bir cu fugiţii scoţând sunete ce semănau izbitor cu ale unui porc înjunghiat. Reveni, zece secunde mai târziu, vorbind stricat. Sau nelalocul lui. Sau bizar:

- Bă, inelu’! Dă, bă, inel! Bun la mine. Vital. Dau prune la tine. Toate. Dacă nu inel sfeclit-o-am. Te roagă eu. Dân întreaga me inimă. Îs pă bune, nu te mint. Fără inel stăpânu’ furie la mine. Înapoiază. Hai, te rog. Îţi îndeplinesc şi dorinţele dacă vrei. Trei, patru, câte vreai. Na prune, dă hargintu’. Bun aşa?

- Stăpânul ăsta de care zici tu, făcu împăratul circumspect, de ce nu s-a deplasat până aici, i-a fost frică?

- Stăpân rău, bă. Omoară, schingiuiază. Dacă nu-i îndeplineşti poruncili te-a luat gaia. Dă, bă, inel. Na prunele. Implor.

- Aşa deci.

- Aşa. Jur.     

- Şi stăpânu’ ăsta al tău n-avu altă treabă decât să pună ochii pe prunele noastre, zici?
            - Nu intersează la mine ce şi de ce vrea. Eu executez. Dacă nu, sfeclit-o-am. Inelu’, bă. Implor. Dă-mi-l. Na prunele.

Cum sta acolo, sub coroana bogată a copacului, ferit de lumina lunii, spiriduşul îi întinse împăratului prunele culese. Temistokle se feri intuind intenţia diversionistă a creaturii de a-i smulge inelul. Se feri, aşadar, iar creatura pică sub razele lunii. Cuprinsă de ele, spiriduşul rămase ca o muscă blocată într-o pânză de păianjen. Începu să se vaiete. Împăratul îi arse o pereche de palme apoi, pentru că vaietul nu înceta, şi un şut. În partea dorsală. De abia acum vaietul se opri. Ca la comandă.

- Stăpânul ţi-a dat inelul ăsta ca un semn de apreciere, nu? Eşti tare mândru de el, bănuiesc.

- Dă-l, bre. Na prunele ’napoi. Toate. Ia-le. Nu am cu ele ce să fac. Numa’ să-mi dai inelu’. Zmău' rău cu mine.

- Şi cam pe unde vine casa asta a voastră?, făcu Temistokle, detectivistic. Prin munţi, nu?

Scăldat de razele lunii spiriduşul se zbătea ca un peşte pe uscat. Dar mişcările îi erau lente, de parcă ar fi fost filmat cu încetinatorul.         

- Golul Istoric, acolo vine, răbufni creatura ca supusă torturii. Zmăul ascultă de prinţesă. Ea cere. Tot felul. Adu aia, vreau aia, fă-mi d-aia. Stăpânu’ execută. Că după prinţesă călcâiele îi sfârâie.

- De fapt, Zmăul te pune pe tine la treabă. Dragostea i-a cam furat creierii, nu crezi? O fi o prinţesă ruptă din Soare, nu?

Spiriduşul nu mai apucă să răspundă. Odată se îngălbeni, mai tremură odată din toate încheieturile, ca apucat de epilepsie, apoi îşi dete duhul.

Prunele (1)

- Cineva mă tot fură, spuse împăratul încleştându-şi mâna pe mânerul hangerului.

Hangerul era mai degrabă un cuţit de vânătoare ce putea fi folosit şi ca ustensilă pentru supravieţuire. Asta conta însă azi enorm de puţin. Azi, împăratului nu-i stătea mintea decât la furturile care, conform rapoartelor primite, se desfăşuraseră cu o amploare ieşită din comun.

Împărăteasa căută să îl liniştească:

- Nu mai fi şi tu, dragule, atât de prăpăstios. E normal să roiască în jurul nostru tot soiul de invidioşi. Un împărat fără duşmani nu e împărat. Chiar tu mi-ai spus-o. De atâtea ori. Ai uitat?

În Marea Sală Regală – să tot fi avut 60 de metri lungime pe 40 lăţime – glasul Kleopatrei Brânduşa reverberă ca şi când, ştiu eu, s-ar fi fost rostit o incantaţie.

- Dragă, uite care-i treaba, făcu Temystokle (Menumorut, pe numele lui de botez) aşezându-se pe tronul creat dintr-o enormă bucată de smarald, nu e prima dată când se întâmplă. Salăţile din Grădina lui Mosh Martin au dispărut din nou, continuă el. E al treilea an. În Codrul Cerbului Lopătar nestemata a mare din fruntea masculului alfa s-a dus pe apa sâmbetei. Îţi poţi imagina una ca asta? Nestemata a mare? Când eram copil nestemata asta era ceva sacru pentru întreaga naţie nu doar pentru mine. Ieri mi s-a dat de veste că minunăţiile de pruni din fundul livezii fură jefuiţi până la ultima fructă. 

Toată Curtea ştia de minunăţia de pruni din fundul livezii. Când lumina apusului scălda copacii ziceai că-s prune de aur. Menumorut îşi muiase buzele în ţuica scoasă din soiul cu pricina la o petrecere onomastică a regelui din ţara vecină. Fusese îndeajuns. Făcuse imediat comandă. I se subliniase că prunii ajung în şapte ani la maturitatea necesară culesului dar merită toţi banii. Preţul, apropo, pentru un singur pom, echivala cu pibul unei ţărişoare din lumea a treia. Ceea ce pe Menumorut, mare amator de tărie, nu l-a împiedicat să plătească pentru şapte copăcei fără să clipească.

- Furtul ăsta e o provocare pe faţă, declamă împăratul. O înţelege orice prost. Priceputu-m-ai, dragă?

Nu era prima dată (şi cu siguranţă nu avea să fie nici ultima) când Temystokle purta astfel de discuţii cu soţia din dotare. De altfel, Brânduşa, născută Stamatios, îşi dobândise statutul de consilier de taină al propriului soţ mai ales de când cu excelentele ei sfaturi strategico-militare furnizate cu ocazia conflictului dintre împărăţie şi brutalul neam al Piticilor Gânditori. Nu are rost să intru în detalii în legătură cu ei pentru că la ora redactării acestor rânduri piticii îs fie morţi fie, supravieţuitorii, morţi de beţi. Memoria lor, oricum înecată în alcool, nu mai vrea decât să uite, să uite, să uite...

- Dacă ar urmări cineva să te provoace ar alege altă metodă, spuse împărăteasa zâmbindu-i ca şi când ar fi intenţionat a-i alunga nişte demoni interiori (alias „pitici pe creier”). Asta cu furtul unor prune n-ar face-o decât un amator.

Temystokle vru să replice dar fu întrerupt de faptul că în marea sală îşi făcu apariţia Săsărman, fiul cel mare. Dumnealui ceru permisiunea păzirii prunilor la recolta de data viitoare. Nu doar că împăratul avea să guste din fabuloasele fructe dar el, Săsărman, avea să i-l aducă viu (dar în lanţuri) pe nenorocitul care îndrăznise a se lega de proprietatea regală.

Permisiunea i se acordă. Săsărman eşuă. Adormise, păzind prunii, ca un prunc. Fiul mai puţin mare, Emanuel, avu aceiaşi soartă. Doar că dumnealui se trezise dimineaţa, la baza unuia dintre pruni, cuprins de o mahmureală teribilă. Şi cu ditamai clondirul, golit, alături. Cum de-l golise? Mister şi putrefacţie.

Mai trecu un an.

Haralambina, mijlocia, o băieţoasă tunsă scurt şi căreia-i plăcea să tragă cu arcul sau să împungă cu lancea în carotida animalului sălbatec mai mult decât să se ocupe cu brodatul sau cu întreţinerea conversaţiei de salon luă act, anul următor, de o umilire totală: razele matinale ale soarelui mângâindu-i trupul nud în vreme ce hainele îi zăceau, făcute morman, cinci metri mai la dreapta.

Într-o primă fază lui Menumorut îi fu imposibil să accepte ca şi „ăla micu”, mezinul, prâslea familiei, să-şi încerce şi el norocul la păzitul prunilor.

- Parcă era vorba, conform tradiţiei, făcu el dându-şi ochii peste cap, că mezinul are grijă de  casa părintească şi de implicit părinţii lui. Eu unul ţin la tradiţie, draga mea.

- Tradiţiile, dragul meu, se mai schimbă, îi atrase atenţia împărăteasa.

- Dar chiar tu mi-ai vorbit de atâtea ori despre cum te îngrozeşte faptul că îmbătrâneşti şi că Marius, fiul nostru cel mic, va fi alături de noi ca să...

- A sosit vremea să-l lăsăm şi pe Marius al nostru să-şi ia zborul, îl întrerupse Brânduşa de parcă s-ar fi aşteptat la o astfel de replică din partea lui Menumorut. Că dacă nu noi atunci cine? Poporul?

- Fraţii lui mai mari plus zăbăuca aia de soră-sa au eşuat, replică împăratul circumspect. Dacă şi ăsta micu’ o dă în bară la anul îi tai. Pe pomi, mai preciză Menumorut înainte de a cădea într-o melancolie grea.

Fenomenul (5)

Koriandros îşi continuă povestea:

- Foarte bine dacă nu vreţi să mai munciţi, le-am zis. Respect opinia voastră. Ia staţi atunci voi aici ca să băgăm pe alţii. Gen Luminători din alte sisteme solare. 

- Nu, au protestat ei. Nu suntem de acord. În plus, cum o să-i aduci pe aceşti  Luminători în universul nostru? Crezi că îşi vor părăsi lumea lor doar aşa că vreţi voi, bieţi muritori? 

- Bună întrebare, le-am zis. Găsim noi o soluţie.

- Nu aveţi ce găsi. Niciun Luminător nu poate fi obligat să facă un lucru împotriva voinţei sale.

- Exact. Vrăjeală. 

- Dacă mă gândesc mai bine, da, fu vrăjeală. Am zis-o şi eu crezând că…

- Mulţi ne subestimează. Acesta e de altfel şi motivul grevei noastre oculto-spontane. 

- Dragii mei, din partea mea puteţi sta ascunşi aici până la nemurirea cea de pe urmă, am început simţind că-mi jucam însuşi destinul meu de Erou-Recuperator. Treaba voastră. Faza e că în clipa în care vă veţi hotărî să reveniţi la... ăăă... lumină s-ar putea să găsiţi lumea făcută zob. Căci, după cum v-aţi dat seama până acum, universul, fără voi, nu poate exista. Ci doar atât vă mai întreb: peste ce vă veţi mai face treaba dacă noi, oamenii aşa cum îi ştiţi, nu vom mai fi? 

- Şi cu noi cum rămâne?

- Nu de alta dar lumea ne bagă în seamă doar în înjurături. De exemplu: „soarele mă-sii de treabă”.

- Cel de-al doilea „i” din „mă-sii” nici nu se aude. La nouă din zece cazuri, maica lor de inculţi, preciză mareic Luna.

- Strigător la cer nu alta!, făcu solar Soarele. 

- Vrem altceva. Vrem o schimbare. O minune, de ce nu!?

- Ce ne pasă nouă, chipuri de lut, de nobila viaţă a nemuritorilor?, am întrebat pe jumătate retoric, pe un sfert matusalemic. Noi avem cercul nostru strâmt. Ne descurcăm şi noi în el cum putem. Voi, în lumea voastră, nu vă puteţi simţi decât nemuritori şi reci. Părerea mea. Dar, repet, dacă sub voi nu mai e nimic nemurirea asta a voastră n-o să mai aibă niciun farmec. 

- Chiar aşa le-ai zis?, întrebă Zotula a cărui figură căpătase brusc alura unei broaşte.

- Trebuia să-i invit să jucăm Popa Prostu sau cum?

- Şi ei cum au reacţionat?

- Mai întâi şi-au aruncat priviri cu mult subînţeles. Doar ei le-au înţeles, desigur. Eu mă uitam la ei ca curca-n crăci. După aceea văd peştera scăldată în toate nuanţele de albastru posibile şi imposibile. Apăru (din senin) chiar şi un scris, o frază ca să fiu mai precis, scurgându-se din dreapta şi topindu-se în stânga, cu referire la citez Selena şi Helios îşi aruncară priviri cu mult subînţeles în timp ce peştera era scăldată în toate nuanţele posibile şi imposibile de albastru am încheiat citatul. Fraza arăta ca aşternută pe hârtie cu peniţa. Străluci câteva clipe apoi nu mai străluci deloc.

- Cine ştie de unde vine şi unde se duce!, îşi dădu Helios cu părerea, sorbind dintr-o halbă cu nectar.

- Icoana frazei ce-a murit încet pe foaie se suie. Era pe când nu s-a zărit,  azi o vedem şi nu e.

Selena fusese cea care psalmodiase iar glasul i-a sunat precum o maree ajunsă la apogeu.

Urmă un fluviu de linişte care se revărsă în peşteră cu solemnitatea unui fluviu curgând de veacuri pe un drum numai de el ştiut.

- Nu mi-ai spus cum ai ajuns înapoi, rosti Zotula într-un târziu.

- Nu? Am avut, din contră, impresia că da, ţi-am spus.

- Greşită impresie.

- Luaşi calea unui portal tridimensional situat chiar în peşteră, concluzionă Koriandros. Chiar nu ţi-am spus-o?

- Nici măcar n-ai sugerat-o.

Acestea fiind zise, cei doi făcură calea-ntoarsă spre castelul lui vodă pentru a-şi primi răsplata îndeplinirii misiunii. După calculele lor, în momentul când urmau să calce hotarele regatului Marii Luminători aveau să fie din nou văzuţi, în toată fala lor, sus pe cer, unul ziua şi altul noaptea.

Echilibrul fusese restabilit.

Acestea au fost informaţiile.

Atât de aici, de la mine. Legătura înapoi la voi, cititorii.

Despre Mârlogeanu Drăgan nu mai ştiu decât că a depus eforturi colosale ca numele său propriu să fie scris cu „î” din „i” nu cu „î” din „a”. Am înţeles că într-un final a reuşit dar, tot aşa, cu ajutor zmeiesc că altfel organele împărăţiei nici nu vroiau să audă. Sau se făceau că nu vroiau să audă. 

Fenomenul (4)

- În Tărâmul Zmăilor, dum cum bine ştii, tronează o inconfundabilă aromă de peşte stricat combinată cu un parfum suav de trandafiri, continuă Koriandros neabăutut. Am început, bineînţeles, să păşesc tiptil. La un moment dat mergeam chiar târâş-grăpiş. Cu Zmăii te poţi aştepta la neaşteptat la fiecare pas. Tot mergând eu aşa pâş-pâş am observat că nu am dat peste nicio surpriză zmăiască. Am ajuns la castelul lor fără nicio problemă. Începusem de altfel să intru la idei: „nu cumva era o capcană?” Am rostit-o chiar cu glas tare dar în afară de un boschet ce a foşnit, ca apucat de friguri, nu m-a băgat nimeni în seamă. Înăuntru – ţipenie de zmău. Nu i-am găsit decât în foişorul din spatele casei. Mai exact pe consoartele lor. Trei zmăoaice urâte cu spume. Şi care, desigur, trăncăneau. Până şi despre originea şi evoluţia limbii zmăieşti au ars gazul. Ceva din care să deduci însă cam pe unde ar fi fost dosiţi Luminătorii... canci. Să mă ia somnul de plictiseală nu alta, aşa preschimbat în câine cum mă aflam de le ascultam cu limba scoasă. M-am trezit din toropeală când tutele, observându-mă, şi-au pus în cap să mă mânânce. Nu mai haliseră demultişor pulpă de cotarlă că bărbaţii lor le aduceau de la vânătoare numa’ carne de zână. M-am pus pe goană ca un apucat. Aveau nebunele o viteză de ţi se făcea pielea găină încercând să le eviţi. În cele din urmă am căzut într-un puţ care s-a dovedit a fi gura de aerisire a unei peşteri. Am căzut de la o înălţime serioasă dar m-a salvat patul de frunze de pe fundul puţului. Curios sau nu, în clipa în care mă ridicam din maldărul ceala prăfuit şi mirosind nu ştiu de ce a zacuscă m-am gândit că mai bine ar fi fost să fi căzut într-o băltoacă de pălincă. Deci chiar nu ştiu de ce m-am gîndit la asta. Poate n-ar fi trebuit să mă gândesc la nimic.

În peşteră – ce să vezi: lumină a giorno. Ditamai caverna, nu aşa, o hrubă îmbâcsită de lilieci. Am văzut dintr-o dată doi inşi, goi cum îi făcuse mama lor, care nu se ruşinau de goliciunea lor şi care păreau foarte fericiţi în goliciunea lor. Mare lucru nu făceau, se hârjoneau dacă-mi aduc bine aminte. Cum m-au zărit şi-au întrerupt hârjoana, s-au apropiat şi m-am mângâiat pe cap recomandându-se: Lobonzăure Valeriu el şi Terehoanţă Andrada ea.

- Lobonzăure? Terehoanţă?, am lătrat circumspect. Ce fel de nume mai sunt şi astea?

- Râzi tu, tinere căţel, după pofta inimii dar dacă am înregistra tot ceea ce observăm cu simţurile noastre unde am ajunge? Viaţa n-ar mai avea în scurt timp niciun farmec. Lasă viaţa să ţi se întâmple. Ce importanţă are că n-ai mai auzit astfel de nume? Te obliga cineva să le fi cunoscut?

- Dar nu râdeam deloc. Mă minunam...

- În plus, nici nu poţi să bagi la cap tot ceea ce înregistrează simţurile. Fizic vorbind, e imposibil.

- De altceva mă minunam: numele personajului..., pardon, al omului pe care-l întâlneşti în drumul tău prin viaţă este reprezentativ pentru caracterul lui.

- Ştiu pe cineva care, tot aşa, ca tine, ne vorbea deunăzi despre cum unii pe care îi întâlneşti în viaţa ta pot fi o binecuvântare iar alţii un blestem.

- Ăsta era exact al doilea lucru pe care urma să vi-l...

- Prostii, javro, mă întrerupse Terehoanţă. Nu mai pune botul la ele.

Ocazie cu care îmi pică fisa şi atunci îmi reluai forma umană.

- Dacă e să mă arunc într-o divinaţie, le-am zis surâzându-le cât puteam eu de diplomat, voi sunteţi Marii Luminători. Cei pe care toată suflarea muritoare, flora şi fauna inclusiv, îi doreşte cu disperare…

- Şi ţi-a picat fisa asta, aşa, dintr-o dată?, întrebă neîncrezător Drăgan, cetăţeanul care le cam picotea.

- Pă da’ cum? Fisele cad altfel, gen lent?

- Felicitări pentru intuiţie. Dac-aş fi fost în locul tău nu m-aş fi prins de poantă.

- Ideea era, continuă Koriandros de parcă nu i-ar fi păsat de confesiunea amicului, că ăştia doi nu mai vroiau să muncească. Nu-i răpise nimeni. Din contră, se ascunseseră aici prin voinţă proprie. Cică peştera lui Platon se numea hruboiul ăla şi era locul ideal unde s-ar fi putut piti. Se gândiseră la ea chiar cu mii de ani înainte ca ea să existe.

- Cum vine asta?

- De unde vrei să ştiu! 

Fenomenul (3)

Se lăsase, între timp, un întuneric criminal de negru. Nu că abia mai vedeai la o aruncătură de băţ dar plutea ceva în atmosferă ce te îndemna să-ţi găseşti alinarea numai în gânduri negative.

- Şi ziceai că aveţi contract cu însuşi vodă?, întrebă Drgan după o vreme.

- Să vezi cum a fost, începu Zotula ca şi când abia ar fi aşteptat o astfel de întrebare. Mai întâi sfetnicul lui vodă dă buzna peste noi. Mai exact ne-am pomenit cu el în casă. Bine, şi noi îi trăseserăm o beţie de căzuserăm laţi. A bătut ăsta la uşă până a scos-o din ţâţâni. Sfetnicul a trebuit să ne ia la palme ca să ne revenim. Pe urmă ne-a zis că eram aşteptaţi la palat într-o chestiune ce nu suferea amânare. La final, în faţa lui vodă, când am aflat despre ce e vorba, ne-a pufnit râsul. Unul tembel. După ce am terminat de râs a început vodă. Hăuia sala tronului de te lua durerea de cap. Până să ne dumirim noi că luminăţia sa chiar nu avea chef de glume la ora aia stranie (ziceai că-i noapte dar era ziua-n amiaza mare) ne-am şi pomenit cu contractul sub nas şi puşi să semnăm. Când ieşeam din mahmureală eram cam la vreo trei kilometri dincolo de porţile cetăţii. Când am pierdut harta am tot tras nădejdea că ea e totuşi rătăcită pe undeva printre boarfele-mi doar că nu o căutasem cu atenţie. Când am sosit în preajma intersecţiei unde ne-am rătăcit ştiam că dispariţia hărţii e o certitudine.

- Hartă pentru ce?, se nelămuri Drăgan care, între timp, se întinsese la pământ şi asculta cu mâinile sub cap. Soarele şi Luna au dispărut din locul lor din ceruri şi voi, cu harta, mergeaţi unde ca să-i găsiţi? Tot în ceruri?

- În Teritoriul Zmăilor, fireşte. Numai nişte zărghiţi ca ei ar fi în stare de o asemenea faptă abominabilă. Bine, harta nu spune despre locul exact din acest teritoriu unde-i vom găsi pe Luminători dar ne indică locul pe unde se poate ajunge în teritoriul zmăiesc. Vezi tu, nu-i prima dată când Koriandros şi cu mine am recuperat chestii din acest teritoriu dar de fiecare dată am avut nevoie de hartă pentru că locaţia prin care se poate pătrunde acolo, deşi e aceiaşi, se schimbă mereu.

- Desigur, îngână celălalt ca dintr-un fund de lume.

- Iar harta ne arată schimbarea locaţiei. Înţelegi?

- Înseamnă că aţi pierdut un aităm extrem de important întru rezolvarea emisiunii… scuze, a misiunii.

- Păi eu ce tot îmi bat gura aici?

Se auzi atunci un glas care îi gâdilă plăcut auzul lui Zotula:

- Ia vezi, n-ai ceva şi tu de-ale gurii prin desaga aia a ta? Că la mine e gol.

Nu era altul decât Koriandros care apăruse în spatele celor doi de parcă s-ar fi teleportat acolo.

- Am, amice, de ce să n-am?, invită Zotula pasându-i desaga marelui erou-recuperator.

Koriandros îşi începu povestirea după ce-şi puse burta la cale, făcu cunoştinţă cu un Mârlogeanu care le cam picotea şi privi cerul negru ca şi când ar fi admirat o lună plină argintând cărare de lumină peste apele ca de oglindă ale oceanului:

- Merg eu ce merg până ce văz stele verzi de atâta mers apoi mai merg un piculeţ. Mă, efectiv, plictisisem de atâta mers. Când să renunţ constat că nimerisem în Teritoriul Zmeilor.

- Cum? Fără hartă?, nu-i veni lui Zotula a crede.

- Dacă-ţi spun. Deci am nimerit-o cât se poate de elocvent. Nici mie nu mi-a venit să cred. Noroc că am simţit mirosul şi atunci am…

- Era chiar mirosul lor?

- Bre, Zotulică, unde ai mai întâlnit tu trăsnaia asta?, îl luă Koriandros peste picior pe fratele său de cruce. Cum naiba, bre, să existe miros contrafăcut? Şi mai ales mirosul Zmăilor? Ştii doar foarte bine că unicitatea aromei pocitaniilor ălora e inimitabilă.

- Dac-ai şti câte lucruri aberante îs pe lumea asta i-ai cam da dreptate, atenţionă Dragoş care se scobea în nas cu delicateţe.

- În fine, nu asta contează, se vroi a împăca şi capra şi varza fratele de cruce. Evenimentele la care ai fost martor îs baza. Zii mai departe.

Fenomenul (2)

Să tot fi mers un număr impresionant de kilometri când, pe nebănuitelea, Zotula ajunse într-un loc unde totul, atât cât puteai observa prin negreala înconjurătoare, sta vopsit în nuanţe violete, verzulii şi albastre. La linia orizontului lui Zotula i se năzări că distinge contururile unui castel dispus pe zece etaje şi ale cărui turnuleţe stau frumos ornamentate în forme ţuguiate. În rest: pic de lumină dincolo de ferestrele-i. De pe undeva din apropiere îşi făcu apariţia un cetăţean care purta un tricou negru, pantaloni albi şi încălţări portocalii pe care era scris cuvântul “puma”. Dincolo de cetăţean se întindea o potecuţă ce ducea, mai mult ca sigur, spre castel.

- Ce-i locul ăsta?, îl abordă Zotula în loc de salut.

- Te referi la culori sau la el în sine?, îi răspunse cetăţeanul tot prin întrebare.

- Culorile sunt cea mai mică problemă. Acoperişurile alea ţuguiate mă intrigă. Ultima dată când am văzut aşa ceva eram pe lângă o intersecţie şi… ăăă… au avut loc evenimente nu dintre cele mai plăcute.

- Eşti în preajma unui mare nimic.

- Nu prea aş zice că nu e nimic aici. Se văd chestii, dă-mi voie să-ţi spun.

- Îţi dau voie, de ce să nu-ţi dau?

- Şi atunci!?

- Aşa se numeşte castelul: Marele Nimic. Stăpânul lui e fascinat de nimic. De lucrurile şi oamenii ce pot fi încadraţi în categoria “zero barat”, cum ar veni.

- Să înţeleg că tu eşti acest stăpân original, nu?

- Eu stăpânul castelului?, retoriză cetăţeanul afişând un surâs sarcastic. Nici vorbă. Puterea nu-i unul din punctele mele forte. De fapt, îi deplâng pe toţi aceia care-s obsedaţi, fascinaţi sau avizi de Putere.

Apoi pe un ton de parcă ar fi vorbit de la biroul de informaţii din gară:

- Locuiesc prin preajmă. Oricum, de când cu întunericeala asta, totul e dat peste cap. Stăpânul, după cum ai putut-o deja constata, a stins toate luminile. Semn de protest. Oferă şi recompensă, substanţială rău, celui care va restabili echilibrul.

- Gând la gând cu bucurie, domnule “puma”, peroră Zotula. Doar că suntem deja luaţi, dacă pot să mă exprim astfel. Pe noi, adică pe mine şi pe fratele meu de cruce, marele erou-recuperator Koriandros, ne-a însărcinat vodă să restabilim echilibrul. Cu contract, nu pe vorbe. Altfel spus, stăpânul tău… pardon, al castelului nici să vrea şi n-ar avea cum să…

- Nu mă cheamă “puma”, îl întrerupse cetăţeanul afişând un surâs amuzat. De unde ai tras concluzia asta? Că scrie “puma” pe încălţări?

- Îhî…

- Drăgan. Mârlogeanu Drăgan junior, se recomandă el, în continuare cu acelaşi surâs pe chip. Seniorul, tata, a plecat într-o lume mai bună. De fapt, e dat dipărut dar când autorităţile îţi prezintă un astfel de verdict e clar despre ce e vorba în propoziţie.

- Vrei să spui că nu mai tragi nădejdea să-l mai vezi vreodată?

- Chiar te interesează?

- Nici vorbă. Făceam conversaţie.

- Mă bucură sinceritatea-ţi. Ştii, am descoperit de la o vreme că pe cei care mă mint, aşa, de la obraz nu am linişte până nu-i văd pedepsiţi.

- Şi cum îi pedepseşti?, întrebă Zotula de parcă ar fi chestionat un tigru ţinut în captivitate despre fluctuaţiile preţului petrolului la Bursă. Le tragi câteva scatoalce la poponeţ?

- Le trag câteva scatoalce în moalele capului şi după ce nu mai respiră încep să-i tranşez, răspunse Drăgan de parcă ar fi lăudat pe cineva. Am devenit chiar foarte priceput la fenomen. Am un malaxor, creaţie personală, care toacă atât de mărunt carnea mincinosului încât o pot oferi hrană peştilor din acvariu.

- Eu nu pot să spun decât adevărul, vorbi Zotula, ferm convins că Mârlogeanu minţea de rupea pământul. 

Fenomenul (1)

Ajunseseră într-o intersecţie care, în plin câmp, îşi întindea drumurile prăfuite înspre toate punctele cardinale. Deasupra, cerul se prelingea într-un crepuscul nefiresc. Înspre stânga putea fi zărită o pancardă ruginită pe care sta scris cu litere gotice “răscrucea”. Felinare cu lumină verde punctau ici-colo peisajul. Câteva pâlpâiau vag, semn că n-o mai duceau mult, altele erau stinse integral. Mai erau desigur şi cele ce luminau dar erau situate la distanţe atât de mari unele de altele încât drumurile zăceau mai mult în întuneric.

Zotula, fratele de cruce, fu de părere că se rătăciseră. Una peste alta, dincolo de faptul că pierduseră harta, se găseau, iată, în ditamai intersecţia. Zotula ura intersecţiile: una din iubitele la care ţinuse ca la ochii din cap îi dăduse papucii într-o intersecţie, fusese jefuit într-o intersecţie, ba chiar se scăpase pe el într-o asemenea locaţie. Koriandros consideră că era cazul să facă schema cu cuţitul.

- Nu mai facem faza cu batista?, întrebă nedumerit Zotula.

Faza se petrecuse, de fiecare dată în ultimele şapte-opt misiuni de recuperare, în felul următor: se lua una bucată batistă (cârpă, basma; chiar şi un ciorap jucase, la un moment dat, rolul) şi se rupea în două. Dacă ruptura să tâmpla pe margine mai puteau trage nădejdea că se vor revedea, dacă se rupea de la mijloc era clar că trebuia s-o ia amândoi în aceiaşi direcţie altfel s-ar fi lăsat cu dispariţii fizice dureroase.

- Faza cu cârpa pică, dădu Koriandros verdictul, după câteva clipe de gândire adâncă.

- De ce, domnule frate de cruce? Mie unuia mi se părea a fi extrem de…

- E cazul să venim cu noutăţi, fratele meu de sangue, întrerupse Koriandros. Prea multă rutină pute.

- Pute? Cum adică pute?

- Da, ai auzit bine. Pute. Jenant de rău şi iritant de penibil. Metaforic vorbind.

- Sper să ai dreptate.

- Speră, fratelo mio, că fără speranţă lumea cade în haos.

- În misiunea trecută susţineai că speranţa e o atitudine periculoasă.

- Atunci erau alte vremuri.

- Abia de trecură şase luni.

- Ţi se pare puţin?

- Cam da.

- Ia o ţuică şi ai să vezi că te înşelai. Big time. Dac-ai şti cum trece timpu’…

- Hai că mi-ai luat vorba din gură, replică Zotula cuprins brusc de un fel de entuziasm naiv.

- Adică?

- Păi dacă unul dintre noi, revenit aici, nu mai găseşte cuţitul nu înseamnă că a fost furat? Iar dacă da cum ne mai putem continua misiunea? Hm, aud?

Lui Koriandros, de profesie recuperator, îi fu greu rău să priceapă ce vorbă din gură îi furase fratele său de cruce dar vorbi considerând că a comunica e cheia oricărui succes în viaţă:

- Ţi se pare că asta-i o intersecţie din care să se fure cuţite înfipte în pământ?

Zotula privi cu luare aminte împrejurimile.

- Ştiu şi eu!?, făcu el, indecis. 

- Nu e, amice, ascultă la mine. Suntem aproape de Zonă. Se simte în aer un vibe spectral. Nu-l percepi?

Zotula nu percepu decât o forfoteală adâncă, undeva în intestinele-i, dar jucă teatrul celui care e atins de revelaţie. Şi, sincer să fiu, o jucă foarte bine.

Făcură faza cu cuţitul. Înfipt în pământ până la mâner, ţinut acolo cam cât ai bea o cafea, pe urmă smuls şi interpretat, hangerul le comunică faptul că unul dintre ei trebuia s-o apuce spre vest iar altul spre est. Ceea ce de altfel se şi întâmplă. Cu precizarea că lui Zotula îi trecu prin minte că poate ar fi trebuit să fi fost invers: el s-o fi luat spre est iar Koriandros spre vest. Nu de alta dar dacă tot sunt azi valorile întoarse cu fundul în sus de ce n-ar sta astfel lucrurile şi în cazul semnelor? Nu să faci ce-ţi spun ele în mod evident, să faci opusul lor. Nu ar fi fost aşa mai în trend?

Îndoiala sa rămase fără răspuns.  

Punga

Radu Begarlă zise: 

- Pune-ţi punga asta pe cap şi încearcă să respiri. 

Matei Belivati răspunse: 

- Nu. 

Begarlă: Să mi-o pun eu? 

Belivati: Da. 

Begarlă nu-i urmă sfatul. Îi făcu, în schimb, felul, în felul ăsta, unei pisici pe care o ademeni  fluturându-i pe sub năsucul ei simpatic, biscuiţi cu cacao. La cât de hămesită era, mâţa ar fi înghiţit şi găluşte cu prune. 

Odată intrată în pungă, Begarlă învârti obiectul deasupra capului, cu putere, de vreo cinci-şase ori apoi îi făcu vânt spre direcţia "înainte". Obiectul se înfipse, câţiva metri mai încolo, într-o ţepuşă despre care nimeni nu ar fi putut preciza cum de ajunsese acolo. Cum, de asemenea, azi nimeni nu poate da vreo informaţie despre ce s-a ales de pungă. Era una extrem de rezistentă, elastică şi frumos colorată cu motive geometrice antropomorfizate. 

Legenda spune că sacoşa aia cărase până şi un dispozitiv nuclear.