Tăierea

Copacul, uriaş de felul lui, stufos şi ramificat, aproape că trecea neobservat (la prima vedere), atât de întunecoasă era valea din fundul grădinii. Nu de puţine ori ţi se putea întâmpla, odată aflat în preajma lui, mai ales dacă-i trăgeai şi un pui de somn, ca să visezi chestii cu iubiri imposibile dintre ciuperci şi femei, dintre inşi nemulţumiţi de propria condiţie şi domnişoare pentru care lumea se înfăţişa limpede ca lumina zilei, dintre femei-strigoi venind din sfera lor cu greu şi hedonişti care, deşi atraşi de necunoscut, renunţau în ultima clipă, speriaţi nevoie mare.

Greu de spus de ce asemenea vise: era ceva în atmosferă, între ramurile copacului care te dădea peste cap oricât de împotriva somnului de amiază te-ai fi dovedit? Cine ştie!

Lângă el se oprise acum Gorobete Eduard care, după ce-şi înăbuşise un râgâit de la omleta pe care şi-o gătise cu noaptea-n cap, dădu totuşi glas unei indispoziţii intestinale, faptă ce-l aruncă pe fiu-său, Valentin, într-o mirarea de-a dreptul hamletiană.

- Asta-i o logică care-mi scapă, mormăi el uşor confuz. Nu râgâi dar pe partea cealaltă...

- Vali, zise Eduard neascunzîndu-şi feelingul autoritar, până răsare soarele tre’ să-l trântim la pământ. Pune mâna pe secure şi taci.

- Pă pomu ăsta? întrebă Vali uimit. Ăsta? Tocmai p-ăsta? Altu’ nu se găsea? De ce, bre?

Toată lumea din sat cunoştea copacul. Câte nu se spuneau despre el. De exemplu, adepţii teoriei conspiraţiei referitoare la originea lumii îmbrăţişau ideea că pomul fusese plantat de extratereştri. Încă de la începuul timpului. Un copac, sacru sau nu, dar care cu siguranţă era menit a face legătura dintre Terra şi lumea/lumile lor. Unii, clienţi fideli ai crâşmei, obişnuiau deseori să-şi verse oful şi maţele la baza lui, ferm convinşi că pomul îi ascultă şi, într-un fel sau altul, le va îndeplini dorinţele.

La un moment dat, careva din satul vecin, un împătimit al teoriei Pămîntul Plat, se suise până-n vârf şi de acolo începuse să peroreze despre cum din turn (care turn?) pe/spre câmp vede dumnealui voievozi cu plete. Şi că, da, pământul e plat, într-adevăr, linia orizontului e dreaptă, nu e strâmbă, nimic nu se curbează, ie peste tot nori şi linii drepte, bă, deci trăim pă ceva plat nu pă o bilă.

Deci n-ai văzut aşa ceva de cum putea lumea să cunoască acel pom. Organizaţia (secretă de altfel) a tinerelelor din sat, organizaţie care de altfel îşi propusese anul acesta o expansiune agresivă în comunele din tot judeţul se strângea la baza lui, în anumite nopţi din vară, şi, pe întuneric, cu puterile neajutate nici de leul şi nici de vulturul care au lucrat împrejurul lui Luca şi Marcu şi Matei, neajutate de nimic decât de ele însele (prin noi însene, era una din devizele lor, cum altfel decât secretă) se cufundau în ritualuri greu de reprodus aici. Din lipsă de spaţiu şi de timp nu de ruşine. Iarna, un ditamai derdeluşul formându-se tocmai din vârful dealului pe care sta aşezată grădina şi până la baza copacului, copiii se dădeau în draci cu săniile sau pur şi simplu călări pe sacoşi din plastic şi vrând-nevrând îmbrăţişau trunchiul la sosire. Cu timpul, inscripţii de tot soiul începuseră a-i popula baza: numa’ gheaţă-n capu’ teu, nu scuipa contra vîntului, ficţiunea+talentu’+pastişa egal iniţiere estetică, jos editurili sus blogurili, a citi înseamnă a recitii, cine scrie azi pentru copii mîine nu va fi băgat în seamă nici măcar la rubrica şî alţi, dacă idealul tău e să mergi vara în concediu însemnă că eşti prost făcut grămadă... şi aşa mai departe. Scrijelite cu briceagul în scoarţa groasă, în prealabil uneori jupuită pe unele locuri, minitextele reuşiseră să creioneze pomului un aspect de, să zic aşa, artă rurală literară. De toată frumusţea.

- Decât p-ăsta vrei tu să-l dăm jos?, reveni Vali cu un glas ca dintr-o cavernă din epoca primitivă. Altu’ nu găseai, bre? De ce să-l tăiem? Stai să ne mai gândim, poate se mai găsesc şi alte soluţii. Chiar nu poţi să nu-l tai? De ce să-l tai?

- Întrucât, răspunse Gorobete sec. Întrucât, pricepi?

- Întrucât ce?, întrebă băiatul, serios. Academic, dacă mă gândesc mai bine.

- Deoarece pentru că fiindcă..., răspunse Gorobete automat şi pe acelaşi ton sec. Auzi o voce, undeva în adâncurile capului său, care-i vorba despre cum „următoarele replici trebuiesc jucate cu un entuziasm frizând euforia cuiva bogat în duh” dar decise a nu-i acorda atenţie. Pur şi simplu pentru că putea. Cu "tî" nu cu „ţî”.

- Greşit, veni prompt replica lui Vali. Toate trei ie de acelaşi fel. Ai vrut tu să spui ceva dar te-ai bâlbâit. Oi fi băut prea multe ţuici şi asta ţi-a afectat judecata.

Gorobete îl privi lung, Vali interpretă greşit gestul, continuă ridicând uşor glasul de parcă s-ar fi temut să nu fie întrerupt:

- Ştiu că mama are ceva cu tine pe tema asta, eu însă nu. Din partea mea poţi să bei până cazi lat. E ficatu’ tău nu al meu. Şi nici n-am să te spun mamii, stai liniştit.

- Am s-o iau altfel, glăsui Gorobete ca atunci când realizezi că persoana căreia i te adresezi se situează pe acelaşi nivel cu tine, chiar dacă la un nivel mai mult ce ţine de subconştient decât de conştient. Trebuie să tăiem copacul aşa ca să se mire proştii. Hai, pune mâna pe secure şi dăi că ne apucă ziua.

- Proştii n-are cum să se mire, zise Vali după ce iniţial fu cât p-aci să pună mâna pe secure. Se miră un filosof, te miri tu când tragi din luleaua aia a ta, te poate mira existenţa liberului arbitru dar nu prostul. Că de aia e prost. Zace. Sclavul instinctului. Pentru el emoţia artistică e egală cu zero. N-are în cap decât informaţii. Banale, la obiect, lipsite de transcedental. Să se mire proştii e ca şi când ai vorbi de funie în casa spânzuratului dând vina pe mort pentru fapta sa.

Gorobete îl privi, din nou, lung pe fiul său dar după aceea îşi făcu de lucru cu ascuţişul securii, încercându-i tăişul cu degetul.

- Am înţeles, vrei să ştii, concret vorbind, în ce fel să se mire proştii. Ei bine, e simplu: să se mire până li s-o apleca. Să se uite mai întâi şi apoi să se mire până li s-o apleca.

- N-are cum să ţi se aplece de la asta. Poate în literatura sefe sau aia horror. Cînd te miri, părerea mea, ţi se puate întâmpla să ajungi la nişte anumite concluzii în privinţa lumii. Care te vor întoarce la 180 de grade. E periculos să te miri. Rişti să vezi că nimic nu este ceea ce pare. Că valorile-s întoarse pe dos. Că înţelepciunea lumii ăsteia e nebunie în ochii lui Dumnezeu iar înţelepciunea Lui trece drept prostie. În ochii oamenilor. Nu zic că nu trebuie să te miri vreodată, e chiar o datorie morală s-o faci, măcar să nu mori prost dacă nu şi din alte cauze, dar atenţie că rişti să-ţi perizi minţile dacă te laşi dus de valul mirării.

După care lucrurile rămaseră cum le ştim cu toţii că au rămas: pomul tăiat, mirarea celorlalţi membri ai familiei, mama/soţia înţelegând c-o duc greu şi altă soluţie nu existase, fuga de casă a băieţilor cei mari ai lui Gorobete, plata fonciirii, panarama..., scuze poiana lui Yohan etc...

Din când în când, aici vroiam s-ajung, mai ales în nopţi lungi, albe, firos de intense depedeve al planului raţional, criminale chiar şi tot din acest punct de vedere, cei doi obişnuiau să-şi amintească, prin vis parcă, de un moment al existenţei lor când ieşiseră din ei, lumea devenise, fie şi pentru un timp scandalos de mic, altceva, gen un ceva rezervat doar celor iniţiaţi. O exclusivitate.

Când oare se întâmplaseră toate astea?

Nici unul din ei, nici până astăzi, nu şi-a putut răspunde.