Se gândea la toate astea cocoţat
pe meterezele castelului. Undeva pe sol, la mai bine de o sută patruzeci de
metri şi nouăzeci şi nouă de centimetri, siluete amuşinau pe lângă ziduri. Aici
sus, în aerul rarefiat al meterezelor, venea ocazional dinspre sud o ceaţă
mirosind, greu de spus de ce, a canal. Ceaţa venea, stagna un pic, se disipa.
Jos, siluetele aducând a şoareci, nu erau altceva decât lupi în căutare de
haleală. Străjerii se mai distrau uneori aruncându-le bucăţi din unii
prizonieri, condamnaţi la moarte şi schingiuiţi în prealabil de le merseseră
fulgii. Lupii se încăierau atunci asupra hranei pe viaţă şi pe moarte.
„Mda, programul trebuie modificat aici: în ceasurile premergătoare
apariţiei Fantomei timpul trebuie să fie sacru: fără distracţii, fără ironii şi
sarcasme, fără vărsare de sânge. Iar ceaţa asta urât mirositoare va fi prima
care o să dispără”.
Surâse, în sine, satisfăcut. Nu surâse şi în exterior, unde arăta o
figură severă, realitatea simulatorului, înregistrată, urmând să fie analizată
şi paranalizată. Iar hoaţa de soră-sa, a doua în ordinea succesiunii la tron,
abia aştepta o greşeală, o dovadă de slăbiciune din partea sa. Surâse
satisfăcut gândindu-se că dacă băieţii de la monitorizare vor fi simţit mirosul
ceţii stăteau deja cu frica în sân; nişte capete aveau să cadă, asta e
clar.
Nu cu mult trecut de douăsprezece noaptea o voce se auzi din spatele
uşii turnului de veghe. Straja dădu să deschidă dar el o opri:
- Cine-i acolo, bă?, făcu el ameninţător.
Straja, încremenită cu halebarda-n mână pe care de altfel o ţinea ca pe
o cazma, aştepta un singur semn pentru a se repezi.
- Ferdinando, domnule. Cine altul?, se auzi de dincolo de uşă un glas
în care se amestecaseră de-a valma o iritare mică, una mare precum şi un
sarcasm antisocial destul de scârbos.
- De unde ştiu eu că tu eşti?
- Haida-de, domnule prinţ moştenitor al tronului, asta-i bună. Nu-mi
recunoşti vocea?
- Vocea poate fi foarte uşor de imitat.
- De către cine? Piticul din poveste?
- Şi el, de ce nu?
- Mai crezi în pitici, măria-ta?, făcu Ferdinando de dincolo de uşă
însoţindu-şi retorismul cu un zgomot intestinal cu simbolistică profund
negativă.
- Mai ales în ăia de pe creier. Uită-te la Franscisk şi o să-mi dai
dreptate.
- Nu am cum să mă uit la vărul domniei voastre deoarece nu e lângă
mine. Aici, dincolo de uşă, în clarobscurul oferit de o faclă dân perete şi în
frigul generat de pereţii ăştia de granit, îs decât eu, bunul tău amic de
vânătoare, scrimă şi întreceri gramaticale Ferdinando. Îmi deschizi odată sau
trebuie să te rog cu lăutari?
- Parola...
Şapte-opt secunde se scurseră într-o tăcere întreruptă, undeva în lume,
de auitul unor bufniţe, scheunatul unei haite de lupi precum şi de sonorităţile
cu inflexiuni orientale emise de o harpă, două flaute şi o cobză.
- Trăiască regina încă o jumătate
de veac de acum încolo că după aia e chin şi jale, răsună vocea lui
Ferdinando de dincolo de uşă, alungând astfel vraja nopţii.
- Ce parolă mai e şi asta, bă?, îl repezi prinţul moştenitor simţind
nevoia năvalnică de a-şi trage mucozităţile, aşa, pe uscat cum ar veni.
- Habar n-am, luminate, tu ai schimbat-o. Acum două seri că cică aia de
dinainte citez din memorie se învecina cu absurdul, am încheiat citatul din
memorie.
- Eşti sigur că aşa stau lucrurile?
- Pă mormântul lu’ bubi a mea dacă vă mint!, mormăi Ferdinando a cărui
glas, de dincolo de uşă, în clarobscurul unei facle de părete şi al frigului
generat de pereţii de granit, sună la fel de înfundat ca vocea cuiva trântit de
viu în sicriu dar care încă nu a ajuns să fie şi acoperit cu pământ.
Prinţul moştenitor îi făcu străjerului semn să deschidă. Halebardierul
se execută. Pe metereze, odată uşa deschisă, îşi făcu apariţia un zdrahon mai
mult îndesat decât gras, bărbos, cu fes negru pe cap şi nas cam coroiat. Îl
stăpânea un oareşicare aer fioros iar în mâna stângă ţinea o macetă cu lamă
zimţată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.