- Stai să fumăm şi noi o ţigară, zise el ca şi când celălalt de abia
aştepta.
În realitate nu fuma decât Samuel. Dar nu în mod regulat ci doar în
situaţii ce ulterior se dovedeau a fi mai speciale. În mod pozitiv sau negativ.
Ca acum.
- Banca asta nu era înainte, zise Ţibireac ca şi când ar fi făcut o
introducere la un conţinut serios şi profund.
Pe celălalt îl durea fix undeva de istoricul băncii.
- Nu mai ştiu când au montat-o dar de existenţa ei nu e străin domnul
Tenţelea, continuă Samuel aruncând fumul pe nări. Îl ştii pe dom’ Tenţelea, nu?
- N-am avut onoarea.
- A dat şi-n ziare.
- Nu citesc ziarele, îmi pare rău. Pierdere de timp.
- Domnu’ Tenţelea e pensionar din armată, făcu Samuel ca pornit. Stă în
blocul de peste drum. Are pile pe unde nici nu gândeşti: la tribunal, la
spital, la poliţie, la facultate. Bă, ştii ce-i aia? Pretutindeni. Decât la
cimitir, culmea, n-are. Încă. Dar nu-i timpul pierdut.
- Asta a dat la ziar? Câte pile are Tetelea ăsta al tău?
- Nu-i Tetelea meu, Dragoş. Şi-l cheamă Tenţelea nu Tetelea, replică
Samuel privindu-l ca picat din lună.
Continuă de parcă ar fi rostit o litanie:
- Ziarele s-au legat de banca în sine, ca să zic aşa. Tenţelea a dat de
vreo patru ori Primăria în judecată până acum, a câştigat de trei ori iar al
patrulea proces e încă pe rol.
- Banca asta n-ar fi trebuit să fie aici?, întrebă celălalt uşor
plictisit.
- Cam aşa ceva. Devenise la un moment dat atât de plină de găinaţ că
n-aveai efectiv unde te aşeza. Un jurnalist hâtru menţionase faptul că dom
Tenţelea le sugerase celor de la Primărie, ca o soluţie de compromis la unul
din procese, să-i pună şi lui o "bangă" la colţul străzii, să aibă la
ce privi, el şi amicii lui cu părul alb, când trec studentele înspre şi de la
facultate, Primăria n-a zis nu dar pentru că n-a întreţinut-o, lăsându-o în
bătaia găinaţului, dom Tenţelea s-a supărat, a renunţat la înţelegere şi
procesul s-a reluat. Tipic provincial, nu crezi?
Dragoş îşi păstră pentru el opinia. Undeva în adâncul minţii era
dintr-o dată stăpânit de o impresie de rău augur pe care nu ştia de unde s-o
ia. Poate că era din cauza mai multor factori nu doar a unuia singur: şi pentru
că urmau să viziteze o casă de la începutul secolului iar tot ceea ce însemna
vechitură îl indispunea grozav şi pentru că ştia că Samuel (îi) ascunde ceva
dar nu avea nicio dovadă concretă în acest sens şi pentru că, brusc, dacă l-ai
fi chestionat, nu ţi-ar fi putut spune dacă Samuel îi devenise amic, aşa în
baza unor puncte în comun legate de perspectiva asupra vieţii ori Samuel
avusese tot interesul să cultive prietenia cu el, mânat de cine ştie ce agendă
personală.
Mda, gândea prea mult. I se mai spusese. Poate că asta era, de fapt,
sursa presimţirii sale de rău augur: analiza prea în amănunt totul.
O luară la picior pe strada cu sens unic. În stânga peisajul era
dominat de o căsoaie fără nicio personalitate arhitecturală. O faţadă de un gri
murdar, cu tencuiala pe alocuri căzută, coşurile de centrală de la etaj ieşeau
din perete de parcă ele însele ar fi făcut gaura uitând s-o tencuiască la loc,
pe câtă vreme rama din lemn de la fereastra casei scărilor ziceai că mai are
puţin şi o să se desprindă de pe poziţii la prima vibraţie mai de Doamne ajută.
- Să nu te sperie nenea Anatolie, îl auzi pe Samuel parcă de la o
distanţă imensă. Pare ciudat dar nu e. E pur şi simplu din alt secol. Singura
chestie pe care n-o suportă e să te vadă
că te „râzi”, aşa ca prostu’. Dacă zâmbeşti e cu totul altceva.
Dragoş avu impresia că Samuel recită un text învăţat
pe de rost dar nu comentă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.