Sabotajul (5)

      Pe partea dreaptă se afla un imobil majestuos, vopsit în portocaliu închis şi care te transporta instantaneu, prin stilul arhitectural, pe vremea regelui Ferdinand. Parcă şi vedeai aievea o caleaşcă trăgând la scară, în ea urcându-se, în secunda doi, o doamnă elegantă (rochie de preumblare, moda pariziană a lui 1898, talia puţin peste cingătoare, mâneci lungi şi largi, încheiată până la gât cu un rând de nasturi) urmată de un domn în frac şi joben. 

     Când intrară în casa scărilor, cotropiţi de un intens miros de vechi amestecat cu unul de rugină şi pâine scoasă proaspăt din cuptor, Dragoş avu impresia că nu e altceva decât un pion într-un ritual. Al cui ritual şi făcut cu ce scop? N-ar fi putut preciza. 

     Pătrunseră într-o sufragerie luminoasă ca o verandă de casă colonială într-o după-amiază de august. O pianină electronică ocupa colţul din dreapta. Deasupra uşii de la intrare, într-o ramă neagră, din lemn sculptat în stil baroc, se afla o poezie bacoviană, Amurg de iarnă, scrisă cu litere gotice, de un roşu imperial. Sub poezie putea fi zărită imaginea unui corb prins de fotograf în momentul desprinderii de pe sol. Prin nu ştiu ce curios efect optic aveai impresia că ochii păsării te urmăresc, indiferent de poziţia avută în încăpere.

     Anatolie era aşezat în celălalt colţ, din dreapta, în faţa unui birou din lemn masiv şi într-un scaun directorial de o mărime impresionantă. Pe birou trona un monitor Samsung curbat - diagonala 24 inch, full hd, aspect imagine 16:9, rezoluţie optimă 1920x1080 - pe care rula un film cu Chaplin – City lights. 

     Samuel îi declarase lui Dragoş că merge în camera din faţă să caute produsul iar apoi îl invitase, prin semne, să ia loc pe canapea şi să aştepte. Dacă avea chef de o băuturică se putea servi din globul pământesc situat lângă pianină, unchiul Anatolie nu se supăra. Doar să nu facă zgomot, în rest era totul în ordine.

     Aruncându-şi ochii prin încăpere, Dragoş concluzionă că era vorba de un spaţiu caracterizat de răceala aia aristocratică menită să ţină vulgul la distanţă. Se hotărî să dea curs invitaţiei de mai devreme a lui Samuel mai ales după ce contemplă tavanul camerei: din plafon se scurgea, printr-o sticlă de un turcoaz palid, o lumină calmă, hipnotică.

     Îşi prepară un whiskey cu gheaţă iar la prima înghiţitură se simţit pocnit în moalele capului de o senzaţie şocantă – parcă ar fi copilărit în casa aia deşi acum o vedea pentru prima oară. 

     Anatolie, ascuns în spatele scaunului directorial, râdea mocnit. Scena din City lights, cu Chaplin făcând gaguri la restaurant, cu trabucul pus pe invers, îl amuza teribil. Samuel, topit în camera din faţă, uitase parcă să mai plece de acolo. 

     După încă două guri Dragoş vedea lumea cu alţi ochi. Nu era beat, nici măcar ameţit. Simţea în schimb totul cu o acuitate înfiorătoare. Spre exemplu, apartamentul acela nu era deloc ceea ce părea a fi. I se năzări că apartamentul funcţionează mai degrabă ca o antecameră la ceva mai amplu şi cu implicaţii mult mai profunde decât tot ceea ce şi-ar fi putut cineva imagina vreodată până atunci.

     Anatolie îşi întrerupse vizionarea ridicându-se din fotoliu ca şi când ar fi fost chemat undeva urgent. 

     - Lumea asta, mă puştiulică, a luat-o razna, declamă el parţial scârbit, parţial dezamăgit. 

     Dragoş avu reale dificultăţi în a înţelege de ce i se adresase Anatolie cu apelativul „puştiulică” dar nu avu timp să disece problema, fascinat fiind de mişcările vioaie ale acestuia. Bătrânul numai a bătrân de 78 de ani nu arăta ci a om de vreo 50 de ani afişând un tonus sportiv, un obraz fără urmă de rid în vreme ce ochii îi fugeau, în toate părţile, iscoditori. Când se opreau asupra ta te pătrundeau până în măduva oaselor. 

     - Zău dacă exagerez, zise el unui Dragoş rămas lângă globul pământesc ca împietrit. Compact discul şi filmul cu proiecţie digitală. Superbe scule, nu? Epoca de aur a tehnologiei umanităţii via artă. Calitatea sunetului se menţine fresh şi la a o suta audiţie iar la filmul cu proiecţie digitală s-a zis cu săritul peliculei.

     Se apropie şi-l ciupi de Dragoş de obraz ca un bunic exprimându-şi simpatia faţă de năzdrăvanul de nepoţel. Dragoş, din contră, fu stăpânit de impresia că e studiat de către un proprietar de sclavi. Ochii bătrânului îl scanau din cap până în picioare ca şi când ar fi dorit să hăsească vreun defect, ceva, oricât de mic. Scanare şi lăcomie. 

     „Ce naiba se petrece aici?”, gândi el nu fără să constate apariţia unui mic fior de panică. „Unde naiba am nimerit? Cine mai e, în fond, şi relicva asta bizară de Anatolie?” 

     - Uită-te aici - ai văzut filmul cu marele Chaplin, nu? Cum crezi că era în sala de cinema în anii de dinainte de invenţia cu pricina? Dezastru. Sărea banda de te băga în mormânt. Acum, iată, imagine curată ca lacrima. O mai mare încântarea să priveşti. Am sau n-am dreptate? 

     Dragoş se trezi subjugat de privirea lui „nenea” Anatolie. Părul uşor grizonat, aranjat într-o cărare ca de album de frizerie, îşi juca şi el rolul său la faza asta.

     Samuel apăru în pragul camerei din faţă echipat într-o rasă călugărească de un verde aprins. Lui Dragoş, imaginea amicului Ţibireac i se păru atât de comică, mai ales că privirea lui Samuel era a unui şcolar concentrându-se a spune poezia cu cât mai puţine poticneli, încât nu se putu abţine să nu râdă. 

     - E gata, nu?, îl auzi pe Anatolie de undeva din bucătărie deşi sunetul vocii lui ar fi putut foarte bine să vină şi din tavan. 

     - Gata, Doamne. Efectul e garantat. Uitaţi-vă la el: docil ca mielul la tăiere. 

     - Nu prea-mi place. Arată treaz. Ştii doar cât de importantă e disciplina. Dacă faci mizerie trebuie să cureţi.Dragoş nu-şi putea explica neam de unde naiba venea vocea lui Anatolie. Şi, mai ales, când dispăruse, aşa, pe nepusă masă „bătrânelul”. 

     - Se prea poate să fi umblat puţin la reţetă, rosti grăbit Samuel. Cu acordul lui dom’ Marcelino, desigur. Aţi uitat că la ultima tranziţie efectul total al anestezierii a cam lăsat... ăăă... mizerie? 

     - Că bine zici. Am uitat, aşa e. Felicitări pentru iniţiativă. 

     Vocea lui Anatolie, când ascuţită ca sunetul unui polizor de la cabinetul stomatologic, când baritonală ca zumzetul unei bormaşini cu care vecinul boscorodeşte pereţii pe la orele amiezii, îi reverba lui Dragoş în centrul minţii. Începu să-l doară capul ca după o beţie cruntă.

     - Mergem?, întrebă vocea atotcuprinzătoare a lui Anatolie. - Gata, Doamne, făcu Samuel, umil şi, în acelaşi timp, plin de adoraţie. Când spuneţi ne punem în mişcare. 

     Dragoş pufni amuzat. 

     - „Ne punem în mişcare”, îl imită el pe Samuel. Unde mergem, domnule? Într-o aventură pe munte sau ce? 

     - Ia-o înainte, vorbi Samuel adresându-se lui Dragoş ca unuia cu care nu ai ce discuta ci doar îi comanzi. Înainte şi apoi pe scări în jos. 

     O forţă mai presus de propriul control îl împiedică să se manifeste altfel. Dragoş se pomeni urmând indicaţiile trasate.