- Mă bucur, replică Ferdinando care abia se abţinu să nu comenteze că
dacă farsa aia cu uşa închisă ar fi continuat n-ar mai fi prins el niciun
moment potrivit, în vecii vecilor amin. Credeam c-am întârziat, zise el cu glas
tare, candid. De unde va veni?
- Ştii doar că e imprevizibilă.
- Marcelino ’cea că o s-o aducă pe Duţa. Are pocitania aia un talent de
a mirosi apariţiile fantomatice ceva de speriat.
- Unde e Marcelino?
- Acu’ un ceas, un ceas juma’, era la Francisk în odaie. Puneau ceva la
cale da’ habar n-am ce. Duţa nu era cu ei. Da’ aşa mi-a lăsat vorbă: că are de
gând să vină aici cu pisica.
- De ce să fie mirosite apariţiile? Şi de când, în lumea reală,
pisicile pot mirosi fantome?, se nelămuri prinţul moştenior.
- Am auzit că pe alte lumi pisicile au tot felul de talente d-astea
ascunse, făcu Ferdinando, pedagogic. Pe nu mai ştiu ce planetă dintr-o galaxie
atât de îndepărtată că mi se face părul măciucă numai când mă gândesc la
distanţa dintre ea şi noi pisicile cică erau erau considerate păzitorii Lumii de
Dincolo. Zău!
- Erau considerate, amice. Atenţie la exprimare.
Străjerul atrase atenţia:
- Acolo, sire, înspre vest, lângă celălalt turn de veghe.
În direcţia indicată bătea o rază de lună ivită din spatele unui nor
dolofan. Raza spintecase negurile căzând la baza turnului asemeni unei suliţi
azvârlită din tării. Mai întâi sclipi ceva pe urmă sclipirea se preschimbă
într-un fel de abur ce se tot chinuia să ia formă bipedă apoi, în cele din
urmă, fantoma păşi de-a lungul zidurilor în pas de plimbare. Care pas aducea
mult cu unul de defilare dar asta, per ansamblu, contează mai puţin.
- Ea e, nu?
- Bineînţeles că el e. Cine altcineva?
- „Ea” adică Fantoma. Gen feminin.
- Dar „el”, răposatul meu străbunic, era de genul masculin.
- Sunteţi sigur, stăpâne, că el e?
- Ascultă, soldat...
- Ordonaţi!
- Karamitru te cheamă, nu?
- Karagioale. Bogdan Karagioale, s’trăiţi...
- Ascultă, Karagioale: te-am băgat de pază aici, în noaptea asta
teribilă, pentru că mi s-a raportat că ai privire de vultur.
- Am, aşa e, s’trăiţi.
- Deci... nu vezi că el seamănă cu străbunică-miu?
- Acum că mi-aţi atras atenţia da, aşa e. Seamănă. La greu.
- Păi vezi!
- Văd, Luminăţia Voastră, răspunse străjerul răsuflând uşurat, în sinea
sa, că scăpase numai cu atât.
- Îmi cer scuze pentru întrerupere, se băgă în seamă Ferdinando, dar
ţin să reamintesc domniei voastre că e cazul să mergeţi să vă băgaţi în vorbă
cu „ea”. Adică cu „el”. Nu stă mult, după cum ştiţi, de dăţile trecute. Să nu
vă pară rău p-ormă.
- Marcelino tot n-a apărut?
Ferdinando aruncă o privire uşii pe unde venise.
- Nu.
- Deloc?
- Nici măcar umbra-i.
- Parcă ai zis c-a zis c-o să apară.
- Parcă nu-l ştiţi pe Marcelino! N-are două vorbe la în loc.
- Hai că mă duc, zise prinţul ca şi când n-ar fi auzit ultima replică a
amicului său. Şi, a, da, ca să nu uit: spune-i lui Marcelino să renunţe la faza
cu Duţa. Apariţia trebuie să rămână sacră. Fără prevestiri. De nicio culoare.
O porni cu paşi molcomi, contemplativi chiar. Cei doi se întâlniră la mijlocul meterezelor. Era acolo o privelişte de
ţi se tăia răsuflarea. Se vedea până hăt departe, în punctul unde apele
oceanului se sfărâmau de stâncile ascuţite ale muntelui pe care fusese ridicată
cetatea. Cei doi se întâlniră şi se aruncară la un pahar de vorbă asemeni unor
amici care nu s-au mai văzut demult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.