- Unde-i Mahabrahat junior?,
făcu el jovial şi într-o dicţie perfectă.
Străjerul se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. Mahabharat
Damocles era numele regelui. Mahabharat Darius cel al fiului. Marcelino era
grozav de iubit în rândul soldaţilor atât pentru curajul său de care dăduse
dovadă pe câmpul de luptă cât şi pentru capacităţile lingvistice cu care lupta
împotriva dinastiei dictatoriale a Mahabharaţilor.
- Uite-l acolo, în faţă. Nu-l vezi? E şi Fantoma cu el. Ah, ce-aş mai
vrea să fiu acum o musculiţă şi să-i aud ce-şi vorbesc, zise Ferdinando înecat
într-o melancolie tomnatică.
Marcelino chicoti scurt.
- Ce naiba să auzi la o simulare, neamule? Dialogurile sunt prescrise,
altfel spus contrafăcute.
- Bine, dar cu ajutorul inteligenţei artificiale...
- Ţi-am mai spus de atâtea ori: inteligenţa artificială, sub aspectul
creativităţii, e zero barat. Omul din spatele ei face toţi banii.
Karagioale, veteran hârşâit în bătălii soldate cu mutilări groaznice şi
ravagii atomice îl privi, din nou, cu admiraţie pe Marcelino. Zise însă un „tu
ar trebui să ne conduci nu leşinatul ăla care se joacă de-a fantomele” atât de
încet că abia se auzi pe sine.
- Uite-te la el, comentă Marcelino fără să-şi ascundă dispreţul: statut
privilegiat are, peste câţiva ani îi va urma la tron lu’ babacu’, doar pocneşte
din degete şi dorinţele-i sunt împlinite şi cu toate astea nu-i convine. Vrea
mai mult. Ce are acum e considerat prafu’ de pe tobă. Acu’ e obsedat de
simulatoare virtuale dar gândul îi e, cu siguranţă, la... ăăă... prin cine ştie
ce coclauri ale vânării de imposibil.
Celălalt îl privi îngrozit, amintindu-şi de ceea ce îi dezvăluise
Marcelino acum câteva săptămâni în urmă:
- Taci că dacă ne aude ne-a luat gaia pe toţi.
- Când stai în preajma unuia ca el care-ţi toarnă pe gât vorbe pe care
n-ai fi capabil să le rosteşti nici într-o mie de ani chestia cu auzitu’ e apă
de ploaie.
Ferdinando simţea că intră în pământ de spaimă. Îi făcu semn
străjerului să facă paşi.
- Te temi că Bogdan o să ne dea pe goarnă?, întrebă Marcelino
înnăbuşindu-şi un sunet gastric considerat semn de bădărănie.
Şi mai devreme ca Ferdinando să aibă timp de replică:
- Tu chiar crezi că stă de vorbă cu o fantomă?
- Da’ cum altfel? Uite-i acolo pe amândoi. Stau de vorbă sub privirile
noastre. Vrei să spui că nu vedem decât o iluzie?
- Vreau să spun că prinţul moştenitor Mahabratat Darius e ăl mai
pişicher dintre toate feţele regale ale dinastiei ăsteia de descreieraţi. Dacă
i s-a pus pata pe ceva ce trebuie el să-l aibă, în ciuda unor evidenţe ce
subliniază contrariul, nu se lasă până nu-şi vede ţăcăneala realizată. Nu mai
departe de acu’ trei zile îmi spuneai că te-ai convins de ce fel de om e – are
încredere în cine nu trebuie şi nu are încredere în cine ar trebui. În speţă,
noi, prietenii lui. Stă atât de prost la capitolul încredere în sine încât
simte fizic nevoia să-l lauzi în fiecare zi. Fie şi pentru un amănunt banal.
Dacă nu-l lauzi intră în depresie şi apoi îţi găseşte drept răzbunare defecte
inexistente. Ai uitat ce-ai spus?
- Aşa am spus?
- Bineînţeles. Ori crezi că eu mi-s ca dumnealui prinţul să inventez
vorbe şi fapte?
- Nu te contrazic deşi am impresia că... ăăă... nu le-am spus eu. Fără
supărare dar nu-i stilul meu. Eu nu analizez. Mai degrabă ţie ţi se...
- Erai ciupit zdravăn când le ziceai. Ori nici asta nu-ţi mai
aminteşti?
Cu Ferdinando se petrecea ceva bizar când bea: o perioadă, până când,
desigur, o pornea pe trei cărări, mintea îi era extrem de limpede rostind, mai
ales dacă era provocat, adevăruri cu o claritate de o precizie chirurgicală.
- Dacă eram ciupit...
- Exact. Ca mine acum...
-...atunci se schimbă foaia. Se prea poate să fi spus cum zici tu,
recunoscu Ferdinando, deşi... hm... nu-mi prea amintesc mare lucru.
- Tocmai d-aia, amice. Eu de ce sunt aici? Să-ţi reamintesc.
- Apropo de reamintiri: a zis Darius să abandonezi proiectul cu Duţa că
ceasurile premergătoare apariţiei Fantomei trebuie să fie sacre. Să fie vibe-ul
ca în realiate.
- Aşa a zis?
- Faza cu cu vibe-ul îmi aparţine.
La curtea lui Mahabharat Damocles, al paisprezecelea rege al dinastiei
conducând planeta Lobotomoz cu mână de fier, cea mai recentă toană a
juniorului, experienţele oferite de realitatea virtuală, erau tratate cu mare
seriozitate. Dacă i-ai fi luat însă la întrebări, atât pe membrii familiei cât
şi pe apropiaţii acesteia, nimeni nu ar fi putut preciza ce anume caută Darius
printr-o astfel de ţăcăneală. Marcelino, singurul cu capul pe umeri, a zâmbit ironic în sinea sa, în
exterior arătând, desigur, ca unul marcat de importanţa momentului.
- Ne duce de nas, amice. Vrăjeală, abureală. Îţi mută atenţia într-un
loc pentru ca să te facă pe la spate când ţi-e lumea mai dragă. Scamatoreală de
manual.
- Nu pricep: de ce să ne păcălească Darius într-un mod atât de
elaborat? În fond, ce urmăreşte? De ce ne ia şi pe noi părtaşi la aberaţiile
sale?, se nelămurise Ferdinando.
- Păi nu ţi-am spus de ce?
- Nu.
- Simplu: căută nemurirea.
- Poftim?
- Nu te râde, că nu-i de glumit cu ţăcăniţii.
- Nu râd. Ţi se pare. Am rânjit. Ce mai e şi prostia asta cu nemurirea?
- I-a intrat în cap, pe baza a ceea ce a citit prin nişte documente
străvechi din Biblioteca Regală, că nemurirea poate fi atinsă doar dacă ajunge
pe o planetă din galaxia Calea Lactee...
- Calea... de care?
- Calea Lactee. O galaxie situată la două sute de ani lumină de a
noastră. Acolo, adică aici, pe planeta Terra, a treia sau a patra de la Soarele
galaxiei dacă-mi amintesc bine, dacă-şi va muta spiritul dintr-un corp în
altul, timp de nu mai ştiu câţi ani... aşaaa.... deci genul ăsta de
transbordare îl va preschimba în nemuritor.- Şi rolul nostru în toată aberaţia asta a lui care e?
- Ne va spune dumnealui. Bănuiesc că trebuie să-l însoţim pe Terra să
punem la punct detaliile transbordării spiritului lui.
- Nici nu mă gândesc. Dacă e adevărat ce spui e absurd. Divorţez... pardon, dezertez.
- Dacă ţii la viaţa ta te sfătuiesc să-ţi reconsideri
poziţia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.