Dîrţă Elefteriu Claudiu se afla într-un vis de zile mari. Ţigănia începuse cu un câine ce se tot vâlţâia încoace şi încolo cerând de mâncare într-o gestică de-o umanitate înduioşătoare. Nu i se făcea nimănui milă de el, din contră, îl luau toţi în şuturi. “Pleacă, bă, d-acilea, i se zicea, mai în zeflemea, mai într-o parodie de filme cu monştri, lumea n-are ce hali şi te-ai găsit tălică să stresezi populaţia. Lua-te-ar hingherii, vede-te-aş mânuşi, prepara-te-ar fast food-urile gălbejiţilor!”
Pe la mijlocul visului iată că se-ndură totuşi cineva de el, un moşar înveşmântat într-un cojocel ce-i da un aer tineresc iar animalul, drept recompensă că a fost blagoslovit cu un mititeu şi un pumnişor de cartofi prăjiţi tăvăliţi prin muştar, îi dezvălui locaţia unei insule izolată din Oceanul Indian, acolo unde, dacă stai neîntrerupt pe ea vreme de măcar doi ani, încep să ţi se întâmple lucruri de cea mai bună calitate.
- Atenţie, spuse potaia în încheiere, când cu limba scoasă de ziceai că e în călduri, când cu un soi de melancolie în ochi de-ai fi jurat că încă îi e dor de căţeaua aia ce l-a lăsat cu ochii în soare, paradisul nu poate exista fără fratele său geamăn, infernul. Pe insula asta se găseşte ditamai plantaţia de canabis, păzită non-stop de inşi înarmaţi până-n dinţi. Fii cu mare băgare de seamă în drumul tău spre paradis că dacă te-au prins ăla eşti. Dă din cap dacă ai înţeles!
La care tătăiţa declară entuziast că ar fi dat şi din coadă dacă ar fi avut-o, ce dacă era trecut de 60 de toamne, te poţi îmbogăţi şi la 80 de ierni trecute fix, dacă ai sânge-n instalaţie, totul e să ai nu să n-ai, până la ani 100 mai avea (i-o preziseseră trei rroame, la intervale diferite de timp, erau şi ceva neamuri dacă-şi aducea bine aminte... dar ce mai conta!) doar că în drum spre casă umerii uşor încovoiaţi precum şi mersul şovăitor vorbiră despre o cu totul altă abordare a lui moşulică în privinţa goanei după avere.
- A fost profesor de literatură la viaţa lui, îi comunică Dîrţă, la un pahar cu suc de cereale, lui Tăgîrţă Eusebiu Dan, frate-su. Şi a mai încercat, tot toată viaţa lui de profesor, să-şi publice romanele şi nicio editură nu l-a băgat în seamă. Îl obseda tema asta: goana după avere. E o temă pe care o vezi pe la un alde Balzac, Rebreanu, Călinescu sau Stendhal. Pe le îl obseda în mod negativ ca să zic aşa - era de părere că e o temă de o tâmpenie absolută, o temă periculoasă ca să fiu mai precis, înjositoare pentru fiinţa umană ce aspiră, prin lectură, la ridicarea nivelului estetico-spiritual şi de aceea romanele sale, patru la număr, au întors pe toate părţile satirei, parodiei şi pastişei tema cu pricina. Hm, poate de aceea a şi fost refuzat, din lipsă de felling comercial. Uite că la asta nu m-am gândit decât acum.
- Mişto, zise frate-su trăgând cu coada ochiului la nevastă-sa care tocmai ce ieşise din baie doar cu un prosop pe cap. Cine e dom’ profesor ăsta al tău? Mi-a cerut prietenia pe feis şi eu n-am văzut sau cum?
- L-am visat, nu ţi-am spus?, întrebă Claudiu bănuind cam unde trăgea frate-su cu ochiul căci de acolo de unde stătea el nu se vedea până în baie.
În tot acest timp, undeva în adâncul sufletului său, Dârţă râse proletar. După ce, iniţail, surâsese, tot acolo, aristocratic. Amuzamentul situaţiei era că numai frate-su îi vedea frumuseţea nevestei, toţi ceilalţi amici ai lui Dârţă, el inclusiv, încadrând-o pe insă la categoria ”urîţică înzestrată cu un corp bestial”.
- Aşa este, îşi aminti Eusebiu ca un voinic revenit de pe Tărâmul Celălalt unde fusese cât p-aci să se autodevoreze, de foame, dar se salvase în ultimul moment halindu-şi calul vorbitor. Mi-ai spus dar am uitat. Fără nicio intenţie, adăugă, precaut.
Nu-l mai chema Dârţă pentru că îşi schimbase numele în urma căsătoriei. O făcuse pentru a-l şterge definitiv din memorie pe taică-su care-i părăsise, pe el şi pe frate-su, la o vârstă fragedă. Fugise peste hotare cu o mulatră de religie ebraică, lăsându-i în plata Domnului, a unei femei depăşită de statutul de mamă şi a unor bunici care, trecuţi prin două războaie mondiale şi prin şocul preluării puterii de către analfabeţii de comunişti, nu-şi mai doreau acum decât o bătrâneţe banală. Lipsită de griji, dacă se putea. Uite că nu prea s-a putut, cu doi nepoţi năzdrăvani, gen Nică a lui Ştefan a Petrei, care: aruncau cu ouă, cartofi şi morcovi, în lungile seri de noiembrie, de la balconul apartamentului, pe acoperişurile caselor învecinate, vânau pisicile cartierului, pe ale altor proprietari ai cartierului inclusiv, folosind tuburi şi cornete de hârtie prevăzute în vârf cu bolduri sau, vara mai ales, se urcau pe acoperiş iar de acolo catapultau mere sau ceapă oriunde se nimerea, căpăţâna diverşilor cetăţeni ai cartierului având, se-nţelege, de suferit la greu dintr-o astfel de pricină.
Toată lumea ştia cine-s capetele răutăţilor dar din respect pentru “bunici” - două foste cadre didactice universitare de prestigiu ale urbei, tăceau şi îndurau. Cum, la fel, toată lumea (vecină cu Elefteriu) ştia adevăratul motiv pentru care Eusebiu Dan îşi schimbase numele. Ştia şi mustăcea: ea, viitoarea nevastă, Aurelia Bogdana, i-o ceruse indirect, el, viitorul tată-socru, i-o servise direct - cine intra în onorabila lor familie de penticostali trebuia să devină el însuşi penticostal, indiferent de religia sa anterioară, din toate punctele de vedere, numele inclusiv, Tăgîrţă fiind cel mai onorabil nume de familion penticostalicesc al urbei.
Vizita lui Dîrţă la Tăgîrţă se termină cu nişte concluzii destul de îngrijorătoare (greu de precizat pentru cine) referitoare la vise:
- a nu se pune prea mare bază în ele pentru că nu poţi şti ce e adevăr şi ce anume doar reflex al minţii
- oricum le uiţi destul de repede după ce te-ai trezit aşa că încercarea ta de a te baza pe ele este sortită eşecului. Din start
- viaţa însăşi ţi se poate pare un vis. Nu de puţine ori. Şi mai ales dacă eşti o persoană inteligentă. Ecuaţie în care inteligent se traduce prin capacitatea (extrasenzorială, de ce nu?) de a trece dincolo de impulsuri, instincte şi meschinării, capacitatea de ea vede dincolo de natura ta venală, capacitatea de a ieşi din tine pentru a deveni cea mai bună variantă a ta. Dacă eşti doar un handicapat d-ăsta pentru care farfuria cu sarmale reprezintă o artă n-o să vezi niciodată viaţa ca pe un vis. O s-o vezi doar ca pe un cumul de amitiri în care, cum altfel?, s-a mâncat şi s-a băut pe cinste.
La finalul finalului, Tăgîrţă-fost Dîrţă dădu să-l întrebe pe Dîrţă despre cum de ştia el de meseria avută în tinereţe de un personaj dintr-un vis. Aşa ceva ţine de un soi de postmodernism gomos, destinat unei audienţe şi mai gomoase. Dădu, cum spuneam, să-l întrebe dar se răzgândi. Nu de alta dar ce e vis ca valul trece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.