Căutarea (3)

     În atmosferă era praf. Mult şi dintr-ăla lipicios care-ţi intră unde vrei şi unde nu vrei iar când ajungi acasă stai să te miri că de ce te simţi jegos când doar ai făcut duş azi-dimineaţă. Mda, praful de la sacii de cartofi, sacii de rafie (goi sau plini), lăzile de plastic, hamalii care-şi trântesc greutăţile în colţurile depozitelor sperând că nu-i vede şefu’ da’ banu’ dă cinzeacă tot o să şi-l primească, praful de pe minţile oamenilor... pardon, ale gospodarilor care prin felul lor orb şi mut la cele ale esenţialului vieţii (în sens filosofico-spiritual, na!) se agită ca un peşte pe uscat căutând, cântărind, sperând, cumpărând, cheltuind, înjurând, luând-o de la capăt.

     Făcu dreapta şi intră întro crâşmă. Cea din sudul Tîrgului. În cea din nord, deşi spaţiul se înfăţişase mult mai generos, duhnea încă de afară a alcool, a sudoare şi a pantaloni nespălaţi. Iar înăuntru simţise o mulţime de priviri aţintite asupră-i, gata să-l ia la rost. Aici plutea o aromă de vechi şi a tineri pensionari bucuroşi că au scăpat, fie şi pentru câteva ceasuri, de gura tinerelor pensionare de acasă.

     Intră brusc unul care, cu o sticlă de vin într-o mână şi cu o ţigare în alta, ceru un păhărel.

     - A fi sau a nu fi nu-i deloc întrebarea aia, spuse el aproape ca un actor profesionist. Faza e că nu există nicio întrebare. Lumea e o iluzie, bă. Cine nu mă crede nu are decât să îndoaie o lingură prin puterea minţii.

     Nimeni din cei prezenţi nu râse dar nici nu dădu pe dinafară de gravitate.

     - Deci dacă totul e altceva decât o mizerie virtuală înseamnă că...

     - Bre, Vali, taci din gură măcar azi, se auzi o voce de undeva din fund. Ştii doar că te respectăm cu toţii pentru vorbele tale minunate dar azi te rugăm noi nu. Sau nu ştii că Bacovius a murit aseară?

     - Cum? întrebă Vali gata să scape sticla din mână. Cum adică a murit? Doar ieri vorbişi cu el.

     - A vrut să stea de vorbă cu Grefieru’, rosti careva ca dintr-o pivniţă.

     Rareş ciuli urechile.

     - Toată lumea vrea să stea de vorbă cu el, mormăi o voce piţigăiată din spatele lui, şi după aia îşi pune ştreangul de gât.

     - Unii îşi taie venele.

     - Nea Eusebiu a folosit o drujbă, spuse un moşar fără dinţii maxilarului.

     Rareş ciuli de două ori urechile.

     - L-au găsit în cadă, cu o sticluţă de otravă pentru şobolani alăturea. Şi cu un bilet de adio în care zicea despre cum Grefierul i-a oferit suprema linişte sufletească. Şi că îi pare rău pentru la toţi care le-a provocat această dezamăgire.

     - Mă duc să-i aduc un ultim omagiu, spuse Vali ca-ntr-o transă.

     - Dacă te duci la cimitir vezi să nu rămâi p-acolea, aruncă o voce de bunic. Fra-su a intrat în greva foamei şi nu vrea să mai îngroape pe nimeni. Cică i s-a arătat în vis că trebuie să-i arate calea unuia venit din altă lume şi până nu s-o întâlni cu el nu mai pune mâna pe lopată.

     - Şi doar ieri schimbarăm câteva vorbe, spuse Vali trântind uşa crâşmei după el.

     În timp ce-l urmărea pe numitul Vali cum se deplasa clătinându-se spre cimitr, lui Rareş îi trecu prin minte că totul nu poate fi decât o şaradă, orchestrată de careva care are mult timp la dispoziţie şi exact din cauza asta se cam plictiseşte.

     La cimitir află că existau doi Bacovius – unul, profesor universitar recent pensionat, o glorie a Catedrei de Literatură Comparată şi celălalt groparul oraşului. Gurile rele vorbeau despre inteligenţa net superioară a acestuia din urmă şi despre faptul că primul Bacovius căutase cai verzi pe pereţi toată viaţa în ciuda faptului că dăduse dovadă de o putere de muncă titanică.

     - Nu trebuie să cauţi orbeşte, maică, îi atrase atenţia o băbuţă cu gura stâmbă şi care părea să ştie tot ce mişcă în zona cimitirului. Mai întâi tre’ să te cauţi pe tine.

     - De neimaginat, vocifera administratorul sudând ţigările. Avem şi noi un amărât de gropar şi i se pune pata luminăţiei sale că el intră în greva foamei pe termen nelimitat. Şi dacă nu i se satisfac cererile se aruncă din turnul clopotniţei. Incredibil. N-am mai pomenit aşa ceva de când mă ştiu.

     Rumoarea plutea deasupra cimitirului de s-o tai cu cuţitul. Se vorbea despre faptul că groparul Bacovius fusese invidios toată viaţa pe fratele său şi acum, la bătrâneţe, a răbufnit. Restul bârfelor frizau, desigur, absurdul.

     Tot ascultând în dreapta şi în stânga, Miroslav se pomeni la baza clopotniţei. O voce proeminentă dar sfâşiată din când în când de lamentaţii penibile zdrăngănea de undeva de sus. Mânat de un resort interior inexplicabil, Rareş o luă pe scări în sus.

     I se păru că trece un veac până ajunse la o uşă mare de lem dată de perete şi care lăsa să se vadă cum un individ zdrenţăros, cocoţat pe balustradă, vocifera şi declama.

     - Văd voievozi cu plete, urla el aproape incontrolabil.

     Apoi pe un ton blând, împăciuitor:

     - Străbunii trec în pâlcuri violete, lumea toată e violetă.

     Câteva minute bune, Rareş rămase stană de piatră, ascultînd şi neîndrăznind a face niciun alt gest. Pe urmă îşi luă inima în dinţi şi salută.

     Auzindu-se strigat, Groparul întoarse privirile:

     - În sfârşit! Greu mai face rostu’ omu’ de tine.

     Se dădu jos de pe balustradă şi veni înspre el. Îl însoţea o aromă de pământ reavăn iar în nota de mijloc stagna un damf de usturoi.

     - Să ştii de la mine că te poţi oriunde fericit a te simţi pe lumea asta, zise el strângându-i mâna. La mine uite-te. Un exemplu viu pentru tine îs. Îs mulţumit că ecsist şi că te-am întâlnit. Altceva nu-mi trebă. Menirea-mi asta fu.

     - Dar eu cine mi-s? reuşi Rareş să întrebe ca şi când şi-ar fi revenit după un infarct.

     - Exact, zise groparul zâmbindu-i şui. Eşti cine eşti. Numai tu poţi şti asta. Restul e tăcere.

     - Bine, dar...

     - Acum te rog să mă scuzi, îl întrerupse Bacovius în timp ce imaginea sa fizică începea să tremure. Nu credeam să-nvăţ asta vreodată dar, na, la întâmplări n-ai ce le face.

     Rareş dădu să mai spună ceva dar se trezi singur. Păşi dincolo, în micul balcon al turnului iar aerul tare al înălţimilor îi umplu plămânii.

     - O distanţă cam mare până jos, cugetă cu glas tare simţind cum vorbele i se pierd în bătaia vântului. Cum naiba de am putut urca atâtea trepte fără să simt nicio urmă de oboseală?

     Vru să reintre în turn dar îşi dădu seama că avea ceva în buzunarul din stânga.

     „Hârtiuţa cu poezia dată de sora Grefierului”, îşi spuse. „Ia te uită cum de uitaşi de ea!”

     O despături. O secundă îi trecu prin minte ceva legat de un plic în care fusese, iniţial, pusă „hîrtiuţa”. „Mai ştii, poate că am avut intenţia s-o citesc dar ceva m-a oprit în ultima clipă.”

     - Stă în codru fără slavă mare pasăre bolnavă, citi. Păi ăsta-s eu. Stau ca prostu’ şi nu produc nimic. Nu mă vesteşte nicio cometă, nu mă prefigurează nicio aură. Şi, da, îs bolnav de... ăăă... mine însumi. Sau de lucrul care contează cu adevărat. Ia să vedem mai departe: „naltă stă sub cerul mic şi n-o vindecă nimic, numai rouă dac-ar bea cu cenuşă scrum de stea”. Da, exact: nimic pe lumea asta nu mi-ar prii. Caut, e clar, Absolutul. Lucrurile de Dincolo. Răspunsul la întrebarea mea nu mai are niciun sens pentru că nu asta e ideea. Nu răspunsul e cheia ci întrebarea. Dar ea trebuie pusă corect. Altfel e sortit totul pieirii. Interiorul, aceasta-i calea.

     Şi fără să şovăie, păşi peste marginea balconului.