Căutarea (4)

     „Tot ce are un început trebuie să aibă şi un final”, auzi ca prin vis. „Iată condiţia esenţială a acestei lumi.”

     Vocea, oarecum familiară, extrem de clară şi cu inflexiuni metalice, venea parcă din străfunduri de lume şi, în acelaşi timp, de foarte de aproape.

     Deschise ochii şi la început nu zări nimic Apoi înţelese că privea un ocean de negru şi-şi mută privirile la sud. Zări o siluetă îmbrăcată în cafeniu din cap până în picioare, cu un chip plăcut şi agitând între degetele mâinii drepte un pix strălucitor.

     - Nu-mi spune că şi tu mă aşteptai! intonă Rareş ca după o răceală păcătoasă.

     - Cred că e invers, spuse necunoscutul fără să schiţeze un rictus pe chip.

     Miroslav intui adevărul din spatele cuvintelor insului.

     - Marele meu defect e că-i văd pe alţii...

     - Nu te umfla în pene că nu-ţi stă bine, îl întrerupse necunoscutul. Defectele tale sunt cu totul altele decât crezi.

     - Am impresia...

     - Exact, prietene, doar ai impresia. Nimic nu e sigur. Ca să fiu sincer cu tine până la capăt, ai acele defecte pe care vreau eu să le ai. Calităţile inclusiv. Altceva nu există. Pricepi?

     - De ce ţi se spune Grefierul?

     - De ce nu? Rolul unui grefier la tribunal e extrem de important. Fără el, un judecător e ca şi paralizat. 

     - Unde zăcea modestia!

     Timp de aproape un minut nimeni nu mai scoase un cuvânt. Rareş socoti că podeaua (gresie neagră) pe care se afla avea dimensiunile unui teren de fotbal. Dincolo de marginile ei, în orice direcţie ai fi privit, păreau să emane de dedesubt străfulgerări portocalii care arătau de parcă ar fi fost atrase în sus de o forţă misterioasă. Undeva în capăt se zărea un birou străjuit de un fotoliu voievodal.

     - Stă în codru fără slavă, rosti Rareş incantatoriu.

     - Exact, spuse Grefierul privindu-l în ochi. Sunt custodele acestei lumi. Una care dacă are secrete le are pentru că le permit eu să le aibă. O lume care deşi virtuală e pentru mine cea mai reală dintre lumi.

     - Vrei să spui că tot ce am gândit şi simţit eu până în clipa de faţă a fost cu largul tău concurs? Exist pentru că vrei tu să exist?

     - Hai s-o spun aşa: pe mine, care ca şi tine, exist pentru că vrea altcineva să exist, nu mă deranjează aspectul. Din moment ce conştientizez că nu exist înseamnă, nu-i aşa?, că exist. Conştiinţa nonexistenţei e la fel de importantă ca prezenţa cifrei zero. Materializarea grafică a Nimicului e semn de înţelepciune profundă. Fără ea am fi ca şi paralizaţi.

     - Nu pot să cred că s-a ajuns aici, replică Rareş după o tăcere la fel de stupefiantă ca un râgâit al cuiva tras înaintea unui discurs de mulţumire pentru primirea Nobelului pentru Literatură. Am trecut prin atâtea ca să...

     -... ca să ce? Să-ţi sublinieze un ins cu poreclă bizară chestii care atentează la însăşi esenţa lumii, nu?

     Rareş nu răspunse pentru că tăcerea sa o confirmă.

     - Aici vroiam să ajung. Tu acum ai mai multe opţiuni – accepţi, nu accepţi, interpretezi după cum te taie capul. Uite, ca să-ţi fie şi mai bine, am să mă retrag.

     Fără vreun alt avertisment, imaginea sa dispăru din faţa ochilor lui Rareş. Iar dumnealui rămase multă vreme dus pe gânduri şi de parcă şi-ar fi pierdut minţile. Sau ar fi fost transformat în stană de piatră de o forţă misterioasă.

                                                                           ***

     Aş vrea să vă pot spune că Miroslav, întors acasă prin bunăvoinţa Grefierului, a văzut lumea cu alţi ochi. După o experienţă care l-a întors la 180 de grade. Că toată călătoria sa a fost ca o lecţie. De viaţă sau ca o simplă învăţătură de minte. Că odată întors acasă a învăţat să aprecieze că trebuie să te mulţumeşti cu lucrurile pe care le poţi face nu să visezi la chestii care te depăşesc. Că e bine să înfloreşti acolo unde te-a dat Creatorul nu unde te poartă ale vieţii valuri. Bla-bla-bla... 

     Nu vă pot spune nimic. La faza asta am lipsit. Grefierul, subconştientul meu, a primit libertate totală. De exprimare. Acolo, în această lume subtilă pe care o poartă fiecare din noi şi pe care mulţi dintre noi o cunoştem cum cunosc eu, la perfecţie, arhivele Securităţii.

     Mă duc să mă joc la calculator.