Vârsta

     -...să-l fierbi mai mult că e lapte de ţară şi trebuie să piară toate bacteriile. 

     - După sistemul “dăi cu cinstea să piară ruşinea”.  

     - !?... 

     - Mă adresasem amicului meu mental. One of the many. P-ăsta-l cheamă “Piticul cu Kreyer”, dacă vrei să ştii. 

     - Eşti amuzant? 

     - Bună poanta. Spirituală, aş putea adăuga. Amuzamentul e o opţiune personală în viaţă, aşa e. Cu riscul că dacă treci de o anumită pînză albă obţii efectul opus. 

     - Dar... 

     - Un lucru mai vreau să-ţi spun şi cu asta termin: am avut parte de cîteva ocazii, pînă în clipa de faţă, cînd amuzîndu-mă constatam la cei din imediata mea apropiere o eviscerare fără seamăn a simţului umorului. Iar altă dată, dacă îmi amintesc corect nu mai departe de o săptămînă, era în proximitatea-mi o veselie de mi se întorcea stomacul pe dos de cît de cretinoidic de buimaci puteau fi aceale fiinţe. Ca să-ţi faci o idee: imaginează-ţi, dacă poţi, nişte dobitoci a căror vocabular nu depăşeşte sfera cuvintelor uzuale, consideră că armata te face bărbat, văd cutia de chibrituri numită apartament de bloc drept o eleganţă supremă şi îmbrăţişează pînă la fanatism bucuria maţului. Atît şi nimic mai mult. Tot ceea ce trece de maţ e pentru aceştia egal cu zero. Ori aici vroiam să ajung: astfel de indivizi, numiţi simplu “popor”, sînt o jignire fără seamăn pentru conceptul de umor. Cu spiritualiattea lui cu tot. 

     - Ascultă, îţi baţi joc de mine? 

     - Nici vorbă. Dacă te recunoşti în ce am spus e altceva, problema ta. Dar aşa cum te cunosc eu... permite-mi să mă îndoiesc că te-ai putea regăsi. Poate rudele tale să se regăsească dar asta e o regretabilă coincidenţă. În fond, dacă o persoană se înalţă deasupra mocirlei instinctuale nu e deloc obligatoriu ca şi rudele ei să o facă. 

     - Cum adică “cu asta termini”? 

     - Păi da, am terminat expunerea. Dar nu mă laşi tu... pardon, nu o laşi tu să se răcească, vrei să... 

     - De terminat nu-ţi dau voie decît în mine să termini. M-ai înţeles? Orice altă terminare, cît sînt eu de faţă, îţi este interzisă. 

     - Venită de la o femeie ca tine, această butadă nu poate fi decît delicioasă. Face cît o oferire de bună voie şi nesilită de nimeni şi venită la întîlnirea din camera de hotel doar cu o blană de vulpe polară. Revenind de unde am plecat: laptele de oraş are mai puţine baterii..., scuze, bacterii? 

     - Laptele de oraş e praf. Din toate punctele de vedere. Nu ţi l-aş recomanda nici să mă plăteşti greutatea mea în aur. 

     - Ce să zic, nu te contrazic că nu mă pricep. La lapte nu la arta contrazicerii. 

     - Am văzut asta, dragule. Nu degeaba te pricepi în a toca vinetele. De minune te pricepi în a le toca. 

     - De anul ăsta am s-o las mai moale. Promit. Am ajuns la o vîrstă unde mi-am dat seama că înţeleptul cedează primul. Pînă acum o ştiam dar nu o conştientizasem. Vîrsta, bat.-o norocul. Vîrsta... 

     Nu e clar nici pînă în ziua de azi la ce făcuse apel promisiunea: la tocarea vinetelor sau la arta contrazicerii.