Puterea (3)

Lui Răzvan îi reveni în prim-planul conştiinţei, de undeva din adâncurile insondabile ale memoriei, concediul de neuitat pe care-l petrecuse acum trei ani în urmă undeva în Deltă. Cu trei colege de facultate şi un amic din copilărie.

Vorba vine „îi trecu şi lui ceva prin minte”; văzându-i pe ceilalţi cufundaţi în vieţile lor interioare consideră că nu e cazul ca tocmai el să fie acela care să se lase mai prejos şi, ca atare, nu se lăsă până ce nu descoperi ceva care să merite să fie analizat de pe undeva de prin debaralele memoriei. Oricum, genul ăsta de strofocare îi provocă o uşoară iritare; nu făcea parte din modul lui de operare. De regulă scria la blog când îi venea. Se lăsa dus de val. Cu cât se străduia mai tare să scrie ceva cu atât rezultatul final al acelui ceva îl nemulţumea mai adânc. Cele mai bune texte ale lui, pe care le citea şi azi cu aceiaşi încântare, fuseseră concepute când nici cu gândul nu le gândise. „În fine, concluzionă el sec, la întâmplări n-ai ce le face.”

Deci amintire:

Stau cu toţi cinci întinşi goi pe plaja pustie, lăsându-se scăldaţi de razele soarelui. Ceasul arăta de abia opt şi la umbră deja se înregistrau aproape 40 de grade. Erau vremi frumoase, nostalgicii ar spune încântătoare. O lume în care, în ciuda lipsei minunăţiilor erei digitale, oamenii se distra la greu. Mai bine chiar decât astăzi. Mai bine adică mai natural.

- Ce idee tâmpită, să scrii cu stiloul, zise Aurelian dând a se întoarce pe-o parte dar răzgândindu-se în ultimul moment.

- De ce ar fi tâmpită? se pomenise Răzvan întrebând deşi intenţionase să zică despre cum amărâtul joc de cuvinte „oamenii cu idei se numesc idioţi” comportă în inertul sistem de învăţământ o coloratură aparte.

- Şşşt, n-auziţi?

Asta era Ramona care-şi tot trecea degetele peste un munte al lui Venus lipsit de pilozitate dar nimeni, la ora aia, n-avea chef de nimic din ce-şi dorea ea. Mai ales după ce se întâmplase în ultimele două nopţi.

- Ce s-auzim, dragă? Trece tramvaiul?

Dana Teleanu, studentă la Jurnalism, avea o voce (masculină?) ce nu reuşise, până în clipa de faţă, să fie întrecută decât de bustul ei generos. Şi cât se poate de natural.

- Nu, tu. Foşnet cosmic, asta se aude, zise Roxana trecându-şi degetele peste „podoabele” lui Răzvan care însă rămase mut ca o lebădă. Chiar i-o şi spuse:

- Acum îs mut ca o lebădă, baby, dacă înţelegi ce vreau să spun!

Dana, cu aplomb de moderatoare talk-show ce nu ezită să-şi dea afară din emisiune invitaţii dacă aceştia fac figuri, continuă:

- Ce-i cu foşnetul? N-aud nimic.

- E aşaaa... ca şi cum ne-ar scrie cineva. Cu pixul pe foaie, zise Ramona cu glas melancolic.

- Nu pricep, rosti Mara ca o Ofelie înaintea unui detector de minciuni.

- Păi normal. Trece tramvaiul, spuse Răzvan cu glas moromeţian.

Cineva râse cu poftă, altcineva râse mânzeşte, altcineva zise:

- Idiotule.

- Canci, replică Răzvan trosnindu-şi oasele. Nu mi-a plăcut decât „Fraţii Karamazov”. „Idiotul” l-am abandonat după primele treizeci de pagini.

- Stop şi rewind, o auzi din nou pe Mara, de data asta ca o Ofelie părând să priceapă principiul de funcţionare al unui detector de miniciuni. Cine scrie cu pixul pe foaie?

Mara. Cea mai lipsită de fantezie şi de simţ al umorului din grup. Dar suflet mare şi total lipsită de inhibiţii şi prejudecăţi. Considera amorul sănătate curată şi era în stare să-ţi vorbească (fluent) despre beneficiile unei vieţi sexuale regulate chiar şi în cadrul unei şedinţe de guvern.

- Cine ne scrie! corectă Teleanu Dana ca revenită din publicitate într-un talk-show agresiv despre urmăriţi DNA.

- !?...

- Nu ştiu cine ne scrie, zise Ramona de parcă un copil de 8 ani s-ar fi fâstâcit înaintea unui Kalashnikov trântit în poală. Autorul. Noi vorbim şi el scrie despre asta. Astfel trăim dublu: aici şi pe hârtie. 

Nu fu clar pentru nimeni ce însemna „aici”: aici-acum sau aici-viaţa reală-în general vorbind? Mai mult decât atât, Mara nu găsi altceva mai bun de făcut decât să se ridice şi să se arunce în mare. Mara intrând şi ieşind din mare cu coapsele ei de Afrodită pusă pe şotii!

- Nu sunt sigură dar cred că tu, ca personaj, dacă auzi acest foşnet înseamnă că ai acces la o altă realitate. Pe care chiar dacă doar tu o auzi – deci ai acces la ea într-o ureche – tot se cheamă că eşti deasupra proştilor. Că ai putea, într-o bună zi, să ai acces deplin la această realitate paralelă e un fapt ce ţine de calculul probabilităţilor. Auzi, fată, dă-mi şi mie un OB că ale mele s-au terminat.

Toată lumea rămase cu gura căscată. Mara, această bunăciune pe care n-ai fi bănuit-o vreodată de contemplativităţi intelectuale. O frumuseţe cu creier. Parcă ar fi trăit cu toţii, brusc, într-o altă lume.

- Te-ai... ăăă... gândit la astea cât ai făcut baie? întrebă Răzvan, de departe cinicul trupei.

- E o concluzie firească, zise ea aproape holbându-se la punctul sensibil al lui Răzvan. Oricine ar fi putut-o observa.

- Stop şi rewind, vorba ta, simţise blogărul nevoia să se bage atunci în discuţie. De ce ar fi tâmpită ideea cu stiloul?

- Tampoanele-s la mine în borsetă, vorbi Dana, aşa, ca prin vis. Care e în cort.

- Nu prea mai ştiu ce-am vrut... ăăă... să zic, spuse Răzvan trăgând cu coada ochiului la sfârcurile Marei. Stiloul e pretenţios, de aici pleacă treaba. Adică pe asta mă bazam când am... ăăă... zis-o.

- Şşşt... nu mai auziţi nimic?

Întrebarea Ramonei, picată după multe clipe de linişte, timp în care doar muzica valurilor s-a mai auzit, s-a potrivit ca nuca în perete. Cu toate astea nimeni n-a părut deranjată de ea. Sau aşa i s-a năzărit blogărului.

- Ia mai lasă-ne cu foşnetul tău cosmic...

- Exact, scumpi. A dispărut...

- !?... Şi ce? Vrei o medalie?

- Înseamnă că autorul nu ne mai scrie.

- Mda, ai ştii, poate ia o pauză.

Deci sfârşit amintire.