Puterea (2)

Pe urmă, ca la un semnal secret cunoscut numai de cei prezenţi nimeni nu mai scoase un sunet minute bune. Radu, atent la sfârâiala din faţa ochilor, părea că nu se gândeşte la nimic. Trăgea doar câte un gât dintr-o sticluţă cu vin roşu după care cădea pe gânduri ca un filosof veritabil.

Sabin îşi aminti în sfârşit (se chinuise toată ziua să-şi amintească) de cum se trezisese el dimineaţa (parcă trecuseră luni bune de atunci) pe deplin satisfăcut. Se făcea că locuia în Japonia zilelor noastre într-o vilă care îmbina noul cu vechiul, occidentul cu orientul şi interioarele de producător filme pentru adulţi cu încăperile de intelectual sofisticat căruia de abia îi ajungi la nas cu dicţionarul explicativ. Se făcea, de asemenea, că ştia japoneza ca pe apă. Lucra pe la nu-ş’ ce universitate... ba nu, era un colegiu naţional, da, exact, unde salariul arăta decent spre super iar tocilarii lui de elevi învăţau de rupeau pământul. Unde mai pui la socoteală că infrastructura oraşului funcţiona la cote perfecte. Prea era prea de tot, dă-o-ncolo de treabă. Nu tu gropşoară, gropcean, gropuţă, nimic. Astfaltul ăla ziceai să fusese turnat din sticlă. La un moment dat, undeva prin partea a treia a visului, se iscase ditamai greva cetăţenilor de bine din oraş – acţiunea visului se petrecea pe la Hiroshima, primul mall cum vii pe dreapta – nemulţumiţi de calitatea ieşită din comun a asfaltului. „Prea o ducem bine”, protestau ei cu voci răsunătoare, amplificate de nişte microcipuri implantate în corzile vocale încă de la naştere. „Uitaţi-vă şi domniile voastre ce marfă e asfaltul ăsta. Numai când te uiţi la el parcă adormi la volan. Nu se mai poate aşa ceva, e strigător la zen, la feng-shui, la marele Buddha, chiar la Marele Zid Chinezesc, începuse s-o lălăie ca un veritabil văcar texan ameţit de Johnny Walker un inginer dintr-o provincie din sudul ţării, mare amator de siteuri specializate în teoria conspiraţiei. Ce, o gropulicică-două ar fi chiar aşa de greu de realizat? Am auzit că-n alte părţi ale lumii, bunăoară în zona balcanico-carpato-danubiană, genul ăsta de cooperativa munca-n zadar e un remediu natural minunat împotriva stresului. Noi, japonezii, care ne tragem din măreţul neam al samurailor, cu ce suntem mai prejos decât retarzii ăia de la coada Europei? Hmmm, aud?”

Greva se terminase în coadă de peşte. Traiul de zi cu zi sporea, lumea se distra, din când în când câte un pui de cutremur te mai zgâlţâia, un căţelandru de tsunami coastele nipone mătura, comunitatea internaţională se agita pe motiv că centralele nucleare ale gălbejiţilor un dezastru ca la Cernobîl ar putea provoca.

Pe urmă, la final de vis s-a pomenit asistînd la o înmormântare. Da fapt, tehnic vorbind, era o incinerare. Cu serviciu religios inclus şi plătit zdravăn întrucât cocalarul cu meclă de şofer de autobuz din sicriu făcuse parte din nu-ş’ ce clan mafiot. Şi faza e că în primele clipe după ce cadavrul fusese băgat la cuptor iar lumea se smiorcăia iar pe fundal miorlăia un ţambal (afon să fi fost şi tot ţi-ai fi dat seama că melodia e My heart will go on dar pe un tempo de două ori mai lent şi pe tonuri, cum altfel, orientalizate) o voce nu fără un senzualism aparte i-a şoptit în ureche precum că citez: „să vezi tu când o sări cuptorul în aer; nenorocitul ăsta care o crăpat din cauza infarctului băga în el numa’ şaorme şi mec-meniuri, nu cum au zis ai lui că a fost asasinat prin otrăvire. E ţeapăn de câţi conservanţi are în el. Cred că în loc de sânge prin vene-i pompau cocktailuri de substanţe chimice. Că d-aia cică au şi vrut să-l incinereze că dacă îl îngropau îl scoteau alţii mumificat gata de cât de sulfat de potasiu, gluten şi tot soiul de emulsificatori ce avea în el. Şi de aici până la sanctificare nu ar mai fi fost decât un pas.”

S-a întors, glasul avusese o intonaţie divină, dar prinde orbul scoate-i ochii. În spatele lui nu erau decât două tinere pensionare stafidite de cât botox îşi injectaseră în buze. Plus restul crematoriului: pereţi de un cenuşiu funebru, un paznic cu fruntea eminesciană şi multe chipuri banale care se chinuiau a arăta îndurerate.

Apoi visul s-a terminat în zgomot de ciocan rotopercutor cu care vecinul de la parter îşi aranja din nou, entuziast, bucătăria.