O credinţă secretă (3)

     - Părerea mea, împroşcă toxic atmosfera Miruna Gabriela, e că literatura, aşa cum apare ea azi, e o emanaţie a unor minţi bolnave. 

     Seara se instalase cu subiect şi predicat. Un foc de tabără ardea, în tot acest timp, destul de modest, pe undeva prin apropiere. Îl aprinsese cineva dar nici Florentin, nici Bogdan şi cu atât mai puţin Robert Mădălin nu-şi puteau aminti cine anume o făcuse. Ştiau, în schimb, cu toţii cine era Miruna Gabriela, mai exact cu cine anume era căsătorită dumneaei. Văzând-o printre ei, Florentin consideră că doamna a greşit adresa, Robert Mădălin gândi ceva asemănător, punând însă accentul pe alcool pe câtă vreme Bogdan mirosi el că ar fi ceva în neregulă între ea şi celebrul ei soţ, scriitorul Marius Biblotescu, tradus în toate limbile de circulaţie internaţională, laureat a numeroase premii naţionale şi internaţionale, ba chiar aflat constant în ultimii ani pe lista scurtă a posibililor câştigători de Nobel.

     - Îmi pare foarte rău s-o spun dar ne trebuie cu totul altceva, continuă Miruna Gabriela aprinzându-şi o ţigară cu degete tremurânde.

     Nimeni din cei prezenţi nu avea nicio idee despre cu cine sau cu ce ar fi trebuit să empatizeze referitor la regretul Mirunei. 

     - Uite-te şi tu ce avem, continuă soţia indicând cu palma mâinii stângi copacii din preajma focului de tabără. Numai drame şi amintiri din fascinantul comunism. Ce naiba! Asta vrem să-i învăţăm pe copiii noştri care oricum habar nu au pe ce lume se află? Că viaţa-i discriminare, o permanentă luptă pentru supravieţuire şi o mare hoţie din care scapă cine poate? Că pe timpul Împuşcatului era nasol dar existau şi câteva părţi bune?

     Florentin bâlbâi ceva, Robert Mădălin rosti o banalitate ce nu avea nicio legătură cu vorbele Mirunei iar Bogdan, observând privirile Gabrielei scurse înspre paharele băieţilor, sări prompt cu unul şi pentru ea. 

     - Cred că eşti într-o mare eroare de percepţie, dădu el verdictul aşteptând ca interlocutoarea sa să dea pe gât prima înghiţitură. Scopul literaturii nu are cum să fie unul didacticist. Pentru asta există cei şapte ani de acasă sau cărţile de dezvoltare personală. Literatura ţine de sfera esteticului, a contemplării şi a spiritualului. 

     - Şi cu toate astea literatura încă se mai predă prin şcoală, aruncă Miruna de parcă atunci îl vedea pentru prima dată pe Bogdan. Ba există şi o facultate care se ocupă cu aşa ceva. Predare la nivel înalt, cu ştaif, adăugă ea zâmbind satiric. Pricepi tu despre ce vorbim noi aici? 

     Bogdan înţelegea el în sfârşit mai multe – cu siguranţă atitudinea doamnei avea legătură cu atitudinea soţului faţă de ea – dar nu lăsă să-i transpară pe chip nimic din bănuielile sale.

     - Mă simt ca în Vestul Sălbatic, comentă Mădălin ca şi când ar fi vorbit gura fără el. O femeie printre noi care fumează şi consumă tărie! Fantastic! 

     Felul în care Miruna îl privi pe Mădălin îi aminti lui Bogdan de o altă privire (aruncată lui, parcă într-o altă viaţă) de către un ins care întrebase condescendent „cine mai e şi muţunachele ăsta?”, după ce Bogdan se străduise a demonstra ceva pe care-l considerase cu toată conştiinţa sa de care era în stare ca fiind „o chestie cool”. 

     - Bine, direcţia greşită în care ne îndreptăm se întâmplă încă din vremea Epopeii lui Ghilgameş, zise Miruna Gabriela cerându-i lui Bogdan, din ochi, să-i reumple paharul. Scheme peste scheme şi iar scheme. Mi-e greaţă de atâta schematism, de atâta reţetă. Jos meşteşugul! Literatura trebuie să fie cu totul altceva. Habar nu am ce. O evadare, asta e clar. Ori exact asta ne lipseşte. Ne întoarcem, prin scris, la cuşca asta mizerabilă de instincte şi venalităţi consumate mai mult sau mai puţin înnăbuşit şi considerăm asta o artă. Menirea Artei. Puah! 

     - E realitatea, stimată doamnă, zise Bogdan care nu se sfii a-l pronunţa pe „o” din „doamnă” la graniţa dintre „o” şi „u”. Dacă ne propunem să reinventăm apa caldă s-ar putea să avem parte de o megasurpriză. 

     Depăşit uşor de cadrul discuţiei, Robert Mădălin îşi găsi de lucru la mentenanţa focului de tabără în timp ce Florentin, fără să-şi reţină fascinaţia faţă de exotica figură din faţa sa, se scuză şi dădu fuga în casă, presat de o nevoie fiziologică mare.      - Ştii ceva?, i se adresă lui Bogdan soţia celebrului scriitor neaoş care de câţiva ani se zvonea că se găseşte pe lista scurtă a laureaţilor premiului Nobel, convingerea mea secretă e că dacă civilizaţiile alea superioare despre care se tot zice pe la tot soiul de televiziuni specializate în documentare care arată adevărul (mimă semnul ghilimelelor pentru cuvântul „adevăr”) chiar există atunci cu siguranţă omuleţii mici şi verzi au trecut demult de etapa asta primitivă a literaturii înţeleasă ca reflectare a realităţii. Mai ştii, poate de aceea îşi şi păstrează statutul de incognito. Nu au ce discuta cu unii ca noi, blocaţi la nivelul parvenitismului, avariţiei, goanei după avere, orgoliului rănit şi al metaforelor hemoragice.

     Mult timp după ce Miruna Gabriela dispăruse din peisaj (cică o chemase soţul), Robert Mădălin, revenit de la mentenanţa focului de tabără ca un soldat care, pe front, în preajma unui atac iminent, se gândeşte la iubita sa ca la icoana vieţii lui, îi repetă de vreo patru ori lui Bogdan admiraţia pentru „tipa asta”. „Şi frumoasă şi deşteaptă”, adăugase el, ca lovit în moalele capului cu barosul. „Marius e cel mai fericit bărbat de pe mapamond. Ascultă la mine că ştiu ce spun, doar nu obişnuiesc să fac complimente bărbaţilor. M-ai înţeles?”