Casa părintească nu se vinde

     Se aşezase în curtea din spatele casei pe o bancă de plastic. Era vopsită în alb dar materialul prinsese în el urmele a tot felul de hârşâieli încât acum un ochi neatent ar fi cerut mai întâi cârpă, apă şi săpun ca s-o cureţe ca mai apoi să se aşeze.

     Arhitectul Teofil Şeicaru contempla de ceva vreme casa. Pe dinafară nu-ţi lua ochii. Un stabiliment cu acoperişul spart într-o parte şi pereţi de un şobolăniu trist, stropiţi într-un calcio vecchio după moda din anii şaptezeci. Interiorul, deşi avea potenţial cu toate cele şapte camere ale sale, două băi şi o debara ultrageneroasă, era extrem de prost folosit. Mobilele erau practic aruncate între cei patru pereţi, fără nici cel mai mic interes pentru organizare. Să fie umplut spaţiul, să nu rămână goluri. Atât.

     Fu smuls din contemplare de sunetul telefonului, răspunse: 

     - Da, am ajuns. 

     - M-aştepţi demult?, îl auzi vag neliniştit de la „capătul celălalt al firului” pe frate-su, medicul Păun Şeicaru.

     - Cam de un sfert de oră. Sfertul academic, cum s-ar zice.

     - Ajung cam în tot atâtica. Traficul, telegrafie medicul. 

     - Da, ştiu, traficul, ecoiză arhitectul. Mă găseşti în curtea din spate. 

     Celălalt închise fără să mai replice. 

     Prima casă, îşi aminti Teofil, fusese ridicată pe la începutul secolului, cu propriile lui mâini, de către străbunicul Condrat. Avusese de gând s-o extindă dar o boală necruţătoare îi curmase visurile. Bunicul Damian fusese cel care finalizase proiectul dar bombardamentele din cel de-al doilea război mondial îl sfărâmaseră pe jumătate. Bunicul murise de inimă rea din pricina asta. Tatăl lor, Sebastian, reluase munca înaintaşilor de la zero. Dărâmase tot şi ridicase actuala casă în care Teofil şi Păun îşi petrecuseră cei mai frumoşi ani: copilăria din decada de tristă amintire ceauşistă a anilor optzeci. 

     - Evoluăm dar lent, comentă Teofil cu glas tare şi de parcă i-ar fi transmis-o unui interlocutor aflat în dreapta sa. Poate n-ar fi rău dacă am evolua mai rapid.

     Brusc, pe cer, undeva pe la treizeci de metri înălţime, o masă imensă de ciori elucubră aerul înserării foşnind, croncănind, agitându-se. „Parcă am fi în „Păsările” lui Hitchcock”, gândi Teofil. Fenomenul dură trei minute. La dispariţia lui cerul era peticit doar cu stoluri răzleţe, câţiva porumbei stârmoceau sub streaşină, prin apropiere de spărtura din acoperiş, o pisică neagră traversă alene curtea iar zumzetul maşinilor de pe bulevardul situat la câţiva zeci de metri mai în stânga mânji atmosfera cu un nostalgic fior tip „Mad Max”. 

     Păun îşi făcu apariţia cu o bere rece în mână pe care o desfăcu graţios înaintea lui frate-su. 

     - Fără alcool, nu? 

     - Nu. Cu. 

     - Ai de gând să dormi în seara asta în coşmelie? 

     Medicului nu-i plăcuse niciodată casa. „Sunt convins că stă pe o zonă energetică”, îi declarase Teofil de nenumărate ori. „Pe naiba energie”, replicase Păun. Are doar ceva vechi în ea. Parc-ai fi într-o morgă acoperită cu briz-brizuri şi ghirlande că, na, a venit Crăciunu’. N-o suport, mă-nţelegi?”. „Nu avea dreptate, îl corectase pedagogic Teofil. Casa văzuse multe, ducea o adevărată istorie în spate”.

     - N-aş mai dormi aici nici să mă plăteşti. I-am dat un mesaj Elvirei. A zis că vine şi ea că tot avea ceva treabă prin zonă. Ia un bolt şi vine cam într-o oră. 

     Elvirei, soţia lui Păun, îi plăcea enorm la volan. Şi apoi mai era şi leşinată după Volswagen Golful familiei. Cum prindea ocazia cum sărea la volan. Tânăra familie şi-ar mai fi putut permite o maşină dar tot Elvira fusese cea cu „iniţiativa”: las’ că deocamdată merge şi aşa. Păun conducea mai mult din nevoie dar el se ocupase de fiecare dată de reviziile tehnice, de reparaţii şi de mersul la spălătorie. 

     Stolul de ciori îşi reluă activitatea. Ba întunecă, ba eliberă cerul. După ce-şi făcu numărul cu precizie de ceas elveţian dispăru de parcă nici n-ar fi fost. În urma lui, pe cerul apusului domni o lumină de o senzualitate imposibil de descris în cuvinte. 

     - Abătut?, făcu medicul către frate-su. Las’ c-o scoatem noi la capăt. Nu-i dracu’ atât de negru. N-o vindem în vara asta? O vindem la toamnă. O fi ea casă părintească dar ce-a fost a fost. Gata. Spre viitor nu spre trecut. 

     - Mă gândeam, în timp ce te aşteptam, că evoluăm dar lent. Gen ne desprindem cu greu de trecut, comentă Teofil de parcă nici nu l-ar fi auzit pe celălalt. Trăim în era telefoanelor smart dar unii încă mai folosesc dintr-acelea cu butoane. Poţi să-ţi plăteşti utilităţile, inclusiv întreţinerea, direct din telefon sau calculator, dar unii au nevoie de dovada pe hârtie. Lumea ne e la o aruncătură de scroll via google maps dar unii încă preferă să se orienteze la faţa locului că e farmecul mai special.

     Medicul trase câteva gâturi de bere savurându-le fără să şi-o ascundă. La final emise un râgâit prelung apoi surâse asemeni cuiva pe care nu-l mai poţi păcăli nici cu cele mai sofisticate strategii de marketing: 

     - Vezi că am dreptate? Casa asta te deprimă, frate. Şi-ţi mai distorsionează şi gândirea. Zău dacă nu-mi vine s-o arunc în aer. 

     Elvira nu sosi ea chiar atât de întâmplător. Le adusese şi băieţilor ceva. Un ceva pe care îl scosese tacticoasă dintr-o sacoşă şi apoi le urase „lectură plăcută” privindu-i cu nostalgie.

     Trecuse pe aici în urmă cu o lună căutând nu-ş’ ce album cu fotografii ale familiei de care-şi amintise la serviciu discutând cu o colegă. Care-i dăduse o foarte bună idee – achiziţionarea unei rame foto digitale – cu referire la un cadou drăguţ oferit cu ocazia zilei de naştere a lui Păun. Scotocind prin casă făcuse o descoperire interesantă: jurnalul străbunicului Condrat, copiat pe un caiet-registru, caligrafic, cu foaie velină, caiete dintr-alea cum se făceau odată, de către bunicul Damian. Originalul, evident, nu supravieţuise. 

     Cei doi fraţi răsfoiră jurnalul cu emoţie, cu o nedisimulată curiozitate şi cu un pic de feeling sacru. Dintr-acela de-l verşi în prezenţa sfintelor moaşte. „O rupem greu cu ce a fost, nota Condrat undeva pe la mijlocul jurnalului, la o zi după naşterea din 1914 a fiului său pe care urma să-l boteze Damian. Azi avem tocul după ce Petrache Poenaru, unul de-al nostru, a inventat stiloul dar unii încă sunt adepţii penei de gâscă. Azi avem automobilul dar mai sunt încă unii care văd în căruţele astea ce merg singure, fără să le tragă calul, o arătare a Necuratului. Acu’ doi ani Titanicul se scufunda datorită unor erori umane dar unii încă mai sunt de părere că aici a fost mâna lui Dumnezeu care a vrut să-i pedepsească pe bogaţii lumii. Halal ţară, bre!”. 

     Râsul fraţilor, după lectura acestor rânduri, fu unul amar apoi se preschimbă într-unul eliberator.

     Azi, casa copilăriei lor a devenit parte a spaţiului comunitar unde un ONG ţine seminarii pe teme ecologice.