O credinţă secretă (4)

     Noaptea căzuse, vorba lui Eugen Barbu, murdară şi goală. Se apropia ora unsprezece şi patruzeci şi două de minute. Sau douăzeci şi trei şi patruzeci şi două de minute, după o anumită convenţie. Pe scurt, nu mai era mult până când ziua avea să moară şi alta să îi ia locul. Robert Mădălin o şi declară, de altfel, ca şi când şi-ar fi început astfel predica de pe munte:

     - Încă o zi care moare şi alta care renaşte. Trece timpu’ ăsta de zici că nu-i adevărat.

     Florentin n-avea niciun chef să treacă în noua zi. Fusese o zi bună, una cum nu mai experimentase de ceva vreme iar viitorul, vorba unei reclame la telefoane mobile, nu suna deloc bine. Viitorul sună tot timpul incert, stresant de nesigur. Florentin ar fi preferat o îngheţare a clipei: un grătar cu prietenii, aşa defecţi cum erau, pe proprietatea unuia dintre ei. Dacă asta nu putea fi considerată Fericire însemna că fiecare n-avea decât să-şi trăiască viaţa după cum îl tăia capul, singura formă de guvernământ fiind leşinătura aia de haos injectat cu iarbă din „Imagine”-ul lui John Lennon. 

     Lângă cei trei răsări ca din pământ Denisa Georgiana, concubina lui Mădălin şi proprietara de drept a moşiei. Pe chip i se zugrăvea o ghiduşie amintind de improvizaţia artistului pe scenă, fenomen combinat cu maturitatea unei femei ce a învăţat să treacă dincolo de aparenţe.

     - Gata? Au plecat toţi invitaţii?, o întrebă Robert Mădălin şi încondeind-o din priviri cu un ditamai frech kiss-ul. 

     - Gata, tu. Am rămas numai noi, răspunse ea ca şi când şi-ar fi dat seama de semnificaţia privirilor concubinului.

     - Cine a plecat primul? Scriitorul?, îşi exacerbă Bogdan curiozitatea. 

     - Nu. El a plecat ultimul. Nu vă amintiţi că v-au şi salutat când... 

     - Ce-au avut cei doi?, o întrerupse Bogdan. Necazuri în Paradis, nu? 

     - Parcă nu ştii!, îi atrase atenţia Denisa care îl simpatiza pe Bogdan Stanciu un piculeţ mai mult decât ar fi trebuit. L-a surprins pe iubi cochetând cu Traian. 

     - Care Traian? A venit pe aici fostul preşedinte? 

     - Nu, tu. Nu fi idiot. Traian Zamfirescu, editorialistul.

     - Aha! Din nou? 

     - Iarăşi. 

     - Auzi, chiar crezi că scriitorul nostru are porniri contra firii?

     - Nu e evident? 

     - Pentru mine nu prea.

     - E cât se poate de evident. Doar că şi le reprimă.

     - Asta e cu totul altceva. 

     - Da, mai coşmaresc de atâta pentru o femeie nici că se putea. 

     - Auzi, încă o chestie: ea de ce mai stă cu el dacă el... 

     - Miruna Gabriela? 

     - Că doar nu mama... 

     - Ştii ce-i ăla parvenit? 

     - Am o idee.

     - Iată motivul. Miruna, născută la ţară şi a cărei copilărie s-a petrecut apoi pe undeva printr-o mahala de la marginea oraşului, şi-a format treptat impresia că a ajunge să locuieşti la oraş înseamnă să fii o doamnă. Pentru ea, mariajul cu scriitorul nostru naţional preaiubit, a fost ca o gură de aer proaspăt. Acum că insul a fost blagoslovit şi cu o grămadă de lovele pentru operele sale e ca un fel de „ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap”. O ştie şi ea dar o ştie şi el. 

     - Mai venal decât atât doar în romanele lui Balzac, admise Bogdan, arborând un rictus de poet ostracizat.