O credinţă secretă (2)

     - Iată o noapte care, vorba ta, cade în linie, zise Bogdan îmbătându-se cu mirosul fripturii ce sfârâia pe grătar. 

     - Deocamdată cade doar înserarea, preciză Florentin pedagogic. Noaptea vine cam de pe la orele zece încolo. Acum se duce soarele la culcare. Zi-i tu, preafericitule, dacă n-am dreptate? 

     Robert Mădălin, supranumit „preafericitul” datorită uneori unui rictus de bucurie (tâmpă) inscripţionat pe figură, comentă criptic:

     - Avantajul de a trăi în democraţie, domnule. Fiecare cu propria viziune. 

     - Totul, pe lumea asta, dragii mei, cade, jubilă Bogdan. De sus în jos. Pe alte lumi, care or fi alea habar nu am deşi personal tind uneori să cred că Pământul e plat, căderea se poate produce şi invers, de jos în sus. Aici nu. Aici inevitabilul, neprevăzutul, de ce nu chiar şi inexorabilul, joacă un rol major în economia intestinelor noastre. Pardon, am vrut să zic economia destinelor noastre. Totul cade, linia ei de viaţă! 

     Nu mai departe de o lună în urmă Bogdan se afla, împreună cu alţi patru prieteni de facultate, în curtea cu piscină a unei vile cu două etaje construită undeva în apropierea mării. De fapt, casa se găsea atât de aproape de mare încât din curtea cu piscină se auzea muzica atât de inconfundabilă a valurilor.

     - Ce idee tâmpită: să scrii cu stiloul, zise Răzvan dând a se întoarce pe o parte dar, răzgândindu-se în ultimul moment, rămase cu burta în sus, scăldată de razele unui soare ce începea să ardă. 

     - Ideea e a ta, nu?, întrebă Bogdan gândindu-se, în acelaşi timp, la cum amărâtul joc de cuvinte „oamenii cu idei se numesc idioţi” comportă în sistemul de învăţământ o coloratură aparte.

     - Impropriu spus „idee”, replică Răzvan nesfiindu-se a-şi îmbogăţi exprimarea cu o mică doză de agresivitate. Mai degrabă o concluzie empirică. O adaptare la realitate, dacă vrei.

     - Realitatea, pentru tine, se reduce la scrierea cu o anumită sculă?, îl aţâţă Bogdan.

     - Băi, ia... şşşt... Parc-aţi fi două muieri d-alea cu chef de pălăvrăgeală. N-auziţi?       Asta era Roxana, o brunetă focoasă care nu de puţine ori sucise minţile bărbaţilor afişând un comportament de Marylin Monroe proaspăt ieşită de pe băncile Academiei de Poliţie. Acum îşi tot trecea degetele, cu nonşalanţă, prin păr de parcă s-ar fi pregătit să ia poză în faţa cine ştie cărui aparat de fotografiat. 

     - Ce s-auzim, dragă? Trece tramvaiul?, întrebă Dana a cărei voce vag masculină nu era întrecută decât de bustul ei generos. Şi cât se poate de natural. 

     - Nu, iubiţilor, zise Roxana de parcă ar fi ordonat un „soldaţi, treceţi Prutul” drapată în costumul Evei şi călare pe un armăsar în călduri. E ca un foşnet cosmic, asta se aude. Chiar nu-l auziţi? 

     Dana, cu aplomb de moderatoare de talk-show ce nu ezită să-şi dea afară din emisiune invitaţii dacă aceştia „fac figuri”, fu pe baricade:

     - Ce foşnet? Nu aud decât valurile. Altceva nimic. 

     - E aşaaa... ca şi când ne-ar scrie cineva. Cu pixul pe foaie, croncăni Roxana melancolic. 

     - Nu pricep, făcu Mara ca un Hamlet poposit înaintea unui detector de minciuni. Ce pix, ce foaie, care foşnet? 

     Mara nu prea le avea cu fantezia şi cu simţul umorului. Îi plăceau dramele, o iritau îngrozitor science-fiction-urile, considera contactul fizic dintre persoane de sex diferit sănătate curată, era în stare să-ţi vorbească fluent despre beneficiile unei vieţi sexuale regulate chiar şi în cadrul unei şedinţe de guvern. 

      - Cine crezi, dragă, că ne scrie?, întrebă Bogdan nu fără un aer şugubăţ. Cum a zis Răzvan: un pasionat al stilourilor? 

     - N-am zis aşa ceva, se atacă numitul. Te rog să nu-mi pui cuvinte în gură că nu-i elegant. 

     - Nu ştii cine ne scrie?, zise Roxana de parcă un copil de opt anişori s-ar fi fâstâcit în faţa unui Kalashnikov trântit în poala-i. Autorul. Noi vorbim şi el scrie despre asta. Aşa trăim dublu: aici şi pe hârtie. 

     Bogdan, obişnuit cu exploziile de epifanie bătând înspre subconştient ale Roxanei, nu comentă, Răzvan nu era lămurit dacă „aici” făcea trimitere la viaţa lor sau a oamenilor în general, pe câtă vreme Dana, uşor coaptă de invidie că amica ei vorbise ca un bărbat, expert în arta narativă, încercă la rândul ei să emită o cugetare dar, cum nu-i veniră în minte decât domesticităţi legate de copii şi boli, pufni mânioasă. Norocul ei fu că n-o băgă nimeni în seamă. 

     Mara se ridică din şezlong, cam brusc ar fi remarcat un ochi atent, şi, cu gesturi de David Popovici, se aruncă în piscină. Dădu două ture de bazin după care, cu dezinvoltura aceluiaşi David, ieşi din apă. Lumea întreagă era a ei.

     - Dacă tu, mai ales tu ca personaj, începu ea în timp ce-şi înfăşura prosopul în jurul torsului, auzi acel foşnet înseamnă că ai acces la o altă realitate. Se cheamă deci că eşti un privilegiat. Că într-o bună zi ai putea chiar să şi pătrunzi, mental desigur, în această realitate. 

     Lumea rămăsese cu gura căscată. Mara, pe care n-ai fi bănuit-o în veci de complexităţi intelectuale, stagna acum înaintea-le ca o Afrodită născută din apele contemplării artistice.

     - Te-ai gândit la asta cât ai... ăăă... făcut baie?, reuşi Răzvan într-un final să întrebe. 

     - Ascultă, dragule, chicoti Mara aprinzându-şi o ţigară, gândirea e a voastră, stăpânii lumii. Pe noi, cele de la cratiţă, ne caracterizează intuiţia. Asta e de nivel superior, dacă nu ştiai. 

     Răzvan îşi coloră chipul cu zâmbetul unui copil care încearcă să ascundă o boacănă: 

     - Cratiţa e de nivel superior? 

     - Nu, puiuţ, concluzionă Mara aruncându-i o ocheadă lipsită de orice fior empatic, cratiţa e de nivel inferior. Nu sunt oare bărbaţii consideraţi cei mai buni bucătari?

     Urmărit zile întregi de armonia ca de statuie greacă a trupului Marei precum şi de vorbele ei, Bogdan aproape că ajunsese la concluzia că n-ar fi fost altceva decât un personaj în textul cine ştie cărui autor. Senzaţia dispăru de la sine când, la aproape o săptămână distanţă de la evenimentele avute loc lângă piscina de la vila cu două etaje a soţului Danei, prosper om de afaceri din zona exploatărilor forestiere, Bogdan văzu moartea cu ochii, un motociclist trecând milimetric pe lângă el. Pe trecerea de pietoni.