Unul de-al nostru (1)

În staţia de unde puteai lua două tipuri mari şi late de mijloace de transport în comun – tramvai şi autobuz – abia dacă era lume la ora aia apropiată de prânz. Ai fi zis că te afli la prima oră a dimineţii.

Staţia suferise transformări dramatice în ultimii cincizeci de ani.

Mai întâi, blocul din zonă sărise în aer. La nici un an de când fusese dat în folosinţă. Presă, scandal, demisii, blesteme. Dezvoltatorul imobiliar dăduse vina pe unul dintre locatari, un tânăr pensionar care uitase aragazul deschis, rudele pensionarului arătaseră cu degetul pe dezvoltator: rumân get-beget. Complet alfabetizat, patru limbi străine de le vorbea ca pe apă, putred de cultură. Carte nu vorbe dar, după cum se ştie, unde e inteligenţă e şi multă ţăcăneală. Rumânii ăştia: unde nu gândeşti acolo-i afli. Nu mai poate rromu’ răsufla şi el liber, ca tot omu’, că hop un rumân infiltrat într-un post d-ăsta cu responsabilitate. Şi-ţi mai face şi viaţa amară cu parada aia a lui de cultură. Procesul durase şapte ani la finalul căruia dezvoltatorul imobiliar se alesese doar cu o amendă.

Pe urmă un cutremur de şase virgulă cinci grade pe scara Richter şubrezise atât de mult structura de rezistenţă încât imobilul a trebuit să fie demolat. Alt scandal, aceiaşi presă, alte demisii. Pe dezvoltator nu l-a mai tras nimeni la răspundere, dispărut fiind din ţară de parcă l-ar fi înghiţit pământul.

În cele din urmă, la parterul noului bloc – o impresionantă structură de paisprezece etaje şi pe acoperişul căreia exista până şi o piscină – izbucnise, într-o seară, un măcel în toată regula. Între, cum altfel?, două bande rivale de rumâni. S-au împuşcat ca înecaţii, gâlceava având la bază dominaţia teritorială. În afară de un amărât de boschetar nu au existat, din fericire, victime colaterale. Partea tragicomică a evenimentului a fost boschetarul. Fost profesor universitar la facultatea de Litere, îşi pierduse familia şi averea din pricina unei studente, o brunetă cu ochi albaştri intrată pe locurile speciale de rumâni şi pentru care unii se încăieraseră pe holurile căminului studenţesc, alţii pe holurile facultăţii iar restul în biroul rectorului.

La parterul blocului azi, dumnealui, în timp ce-şi aştepta cafeluţa de la dozator şi privindu-şi reflexia în geamul gheretei, rămăsese surprins de cât de evident i se distingeau trăsăturile rumâneşti pe chip.

Cafeluţa fu gata nu însă şi linguriţa, dumnealui văzându-se astfel nevoit a amesteca lichidul şi zahărul cu pixul pe care-l purta mai mereu în buzunarul de la piept. Îi reveni din nou în prim-planul conştiinţei şocanta informaţie pe care o aflase acum două zile – bunicul străbunicului străbunicului fusese rumân – iar anvergura descoperirii îl copleşi. I se părea de poveste că nu mai mult de 350 de ani în urmă rumânii reprezentaseră populaţia majoritară pe aceste meleaguri atât de încercate de vicisitudinile Istoriei iar rromii – denumiţi peiorativ „ţigani” – constituiseră populaţie minoritară. De poveste, nu alta.

„Dac-ar şti amicii mei care mi-s originile, cu atât mai mult amicii lu’ fiu-meu, eu care de altfel sunt mereu chemat la astfel de paranghelii implicând caterincă la adresa românaşilor, m-ar... m-ar... mă rog, bine nu mi-ar fi”, îşi termină dumnealui meditaţia în coadă de peşte luând o gură de cafea.

Nu avu însă cum să nu-şi recunoască un feeling frizând paradoxalul: ruşinea se împletea cu un fel de bucurie (secretă) dată de faptul că deşi avea originile pe care le avea, el, Matache Lepădatu era acelaşi. Nu i se schimbase nici măcar o singură virgulă de personalitate.

- Acelaşi şi totuşi altul, declară el cu glas tare coşului de gunoi situat lângă alveola adăpostului pentru cei ce aşteptau în staţie.

Coşul de gunoi nu comentă, mulţumindu-se doar a-i primi paharul, golit, de cafea.