Unul de-al nostru (2)

În cimitir era petrecere mare, îşi aminti Matache în timp ce autobuzul electric rula neauzit. Rumânaşii încinseseră grătarul, dăduseră muzica tare (când melodii la modă, când hituri americane de pe vremea când televiziunea funcţiona prin cablu nu ca acum wireless) iar înjurăturile la adresa guvernului erau nelipsite.

Răsărea luna pe acorduri eminesciene dar nu mai interesa pe nimeni. Azi, de Eminescu nu mai ştiau decât şoarecii de bibliotecă...

- Ce-i aici, bre? Ce sărbătoriţi?, întrebă Matache, fascinat de un ditamai dulăul (ciobănesc german, după toate aparenţele) tolănit pe pragul de la intrare.

- Cum adică „ce-i aici”? Nu e evident?, îl abordă un rumân cu buze groase. Costel a halit o pisică şi acum e la ceasul siestei.

Costel, înţelese Matache, era numele ciobănescului german. 

- Despre chestia cu „evidentul” au curs râuri de cerneală, băi acesta, apostrofă un individ (blugi, cămaşă cu mâneca scurtă, adidaşi) care, ieşit din casă, ţinea în mână un pahar având în el şi trei cuburi de gheaţă. Se mai ţin chiar şi o grămadă de cursuri pe tema asta.

- Unde? În Lună?

- Nu, la universitate. Nu mai ţii minte? Te-au exmatriculat în cele din urmă pentru că îl contraziceai mereu pe nu mai ştiu ce prof din anul doi, ba chiar l-ai acuzat de plagiat în plin amfiteatru. Şi tu cum erai pe locurile speciale, de rumâni, dar mai erai şi autodidact mai mult decât un îndoctrinabil studinte rrom, ai sfeclit-o. Mde, aşa se întâmplă, mai comentă el filosofic, ai vrut să învingi sistemul romulanic şi ai crezut că şi poţi. 

- Scursurile alea universitare habar n-aveau pe ce lume se află. Trăiesc în lumea lor abrutizată de vânătoarea de hârtii şi în rest vax. Scriu cărţi din cărţi. Mai plictisitor de atâta nici că se poate. Îl mai întrebam pe câte unul de cartea cutare, mă privea ca pe o arătare, îmi bâlbâia o frază învăţată pe de rost din care oricum pricepeam o laie după care îmi sublinia că scrisese şi el deci se impunea să mă arunc în studiul capodoperei lui. Nimic altceva nu mai conta.

Muzica atacase deodată un blues care, împreună cu şăgalnicul fum al micilor de pe grătar, mergea ca uns.

- Mare e grădina Lui şi mulţi inteligenţi asimptompatici i-au sărit gardurile, avertiză rumânul cu buze groase.

Printre zăbrelele nevopsite de luni bune ale gardului cimitirului se putea zări deplasarea unui automobil de teren de culoare albastră, cu numere roşii şi etriere de un portocaliu ţipător. La volan trona un ţigănoi cu plete albe şi mustaţă răsucită, a la Caragiale.

- Ia uitaţi-vă, bre, la omul lui Dumnezeu ce vehiculaş şi-a tras, comentă careva pravoslavnic. De Crăciunul trecut abia de a catadicsit, din uşă, să mă blagoslovească. Motivase că era în mare grabă deşi urca scările cu viteza unei balene eşuate.

- Mare brânză, afirmă o voce uşor piţigăiată. E şi el popă, ce vrei. Nu trebe să trăiască şi el cumva?

- Ba da dar nu pe spinarea enoriaşilor.

- Tot ceea ce contează până la urmă din viaţa asta oarbă e să te simţi bine. Restul sunt mofturi.

Grataragiul scăpase din greşeală un mic pe jos, îl luase de acolo suflând în el şi-l aruncase în tufele crescute de un metru pe un mormânt din imediata apropiere. Două cotarle se şi repeziseră asupra prăzii încăierându-se pe viaţă şi pe moarte.

- Până la urmă îmi poate spune careva dintre voi ce sărbătoriţi aici?, întrebă Matache revenind de unde „se plecase”. Sau e o petrecere doar, aşa, de amorul artei?

- N-auzi, bre? S-a întors Giani de pe lumea ailaltă, asta sărbătorim. Nu era evident?

- Scuză-mă că te contrazic dar nu era deloc evident, făcu Matache onctuos. Dacă nu mi-ai fi spus aş fi.... Stai, unde e Giani? Nu-l văd.

- Acum zice că nu-l mai cheamă Giani că Dincolo ar fi cică o problemă cu vocalele. Acum zice că trebuie să-l numim Gogol. Să nu care cumva să-l iei la mişto pe chestia asta că face urât, se băgă în seamă un rubicond care apăruse de prin fundul aleii centrale a cimitirului purtând la subsuoară o carte groasă cât o cărămidă.

- Şi ce altceva de pe Lumea Ailaltă v-a mai zis Giani că a văzut? Te pomeneşti că a stat de vorbă cu Domnul?

- Ne-a zis el multe dar n-a înţeles nimeni. Vorbea o limbă de o babilonie absolută.

- Amuzant e că am înţeles-o. Atunci. Pe moment. Cum  a terminat de zis am uitat tot.

- Şi unde-i Giani-Gogol acum?

- Se odihneşte.

- Exact. De când a revenit se odihneşte cam des. Şi cam prea mult. Da’ ne-a asigurat că o să-şi revină. Să avem credinţă că îşi revine el.

Păstrară cu toţii câteva clipe de linişte de parcă s-ar fi recules. Nu se mai auzi în tot acest timp decât sfârâitul micilor pe grătar.

Matache plăti biletul de intrare, semnă într-o condică şi intră în casă. În capătul coridorului, lângă o uşă semănând cu capacul unui sicriu, apăsă pe un buton, chemă liftul. Aşteptă, uşile se deschiseră, intră apoi uşile se închiseră la loc. Unsprezece etaje mai jos se găseau Arhivele Judeţene, locul unde puteai, dacă aveai răbdare (nu şi tutun că fumatul era interzis) să mergi pe urma arborelui tău genealogic până chiar pe vremea de dinaintea Marii Epurări. Pe vremea, aşadar, când rromii erau încă minoritari iar rumânii majoritari. Şi li se spunea români.

Ăsta era sediul rumânesc al Arhivelor. Cel rezervat rromilor se găsea în centrul oraşului într-o clădire elegantă şi prietenoasă cu mediul înconjurător.

Matache îşi descoperise orginile după o muncă de studiere a arhivelor până când simţise că-i dau lacrimile iar în auz nu-i mai sunau decât clickurile de la mouse. Când o aflase rămăsese cu gura căscată: bunicul străbunicului străbunicului său, rumân neaoş, o luase în căsătorie pe una Marga, rromă a lui Dumnezeu în etate de numai 19 primăveri.

Arhivele n-o spuneau că, na, conţineau doar nume înregistrate pe diverse certificate dar ce nu ştia Matache era că unirea însurăţeilor se alterase în momentul în care, din cauza unei regretabile erori, ea crezuse că el a înşelat-o. Când a aflat adevărul s-a căit amarnic, s-au împăcat, ba chiar a rămas însărcinată. Pe urmă, când îi era lumea mai grea, el şi-a luat zborul. Noroc că Marga iubea copiii şi l-a păstrat pe sugar, nu l-a dat spre adopţie căci altfel neamul s-ar fi stins. Căci cel ce avea să devină Eduard nu s-ar mai fi căsătorit cu Salomeea (născută Porumbache), copilul lor, Robert, nu şi-ar mai fi pus pirostriile cu alde Noemi (născută Jimbolescu), şi astfel, din unirea lor, un lungan şpanchiu botezat Angelică nu l-ar mai fi avut ulterior pe Manea cu una Lina (născută Epureanu), Manea nu l-ar mai fi dat lumii pe Calomfir, făcut cu una medie ca înălţime şi cu o uşoară mustăcioară, numită Raveca (născută Axinte) care Calomfir mai întâi o răpea şi apoi o lua cu nuntă mare pe Gita (născută Turtureanu) şi altfel Matache n-ar mai fi văzut nici el lumina zilei. Amin!

Trase adânc aer în piept. Uitase de cât timp stătea cu privirle înfipte în monitor. Părăsi încăperea simţind că dacă mai stă un minut acolo are să moară sufocat.