Abandonul (5)

Neonis se trezi cu noaptea-n cap. N-ar mai fi putut închide un ochi nici dacă l-ai fi torturat. Câteva ceasuri mai târziu noaptea continua deşi soarele ar fi trebuit să fi fost demult pe cer.

- Nu-i a bună, decise el contemplând întunecimea fără pic de stea a cerului. Nu-i deloc a bună.

Puse mâna pe un creon, o coală de hârtie iar la final pe o cioară căreia îi ataşă biletul de una din gheare. O azvârli în tării trimiţând-o la vară-sa, Elefteria. Răspunsul primit îi confirmă temerea: Zanatis Genesis, soră-sa, necăjită nevoie mare că i se furase apa din fântână, că îi lipsea o măslină a revenirii, că badigardul ei nu fusese capabil să prezinte nici măcar un singur amănunt reprezentativ al celui ce o vizitase, că încă simţea pe buze dulceaţa sărutului unui bărbat care se pricepea al naibii de bine la sărutat şi că, deşi dăduse sfoară-n regat, nimeni nu reuşise să-l găsească pe făptuitor, se consumase în asemenea hal încât aruncase lumea în întuneric şi apoi se retrăsese în camera ei de panică, hotărâtă să nu mai iasă de acolo decât dacă hoţul va fi prins sau, în cazul cel mai fericit, se va preda singur.

- Dai lumea peste cap cu sensibilităţurile tale, bodogăni el în timp ce-şi pregătea murgul de drum. Asta ne mai trebuia acum: o întunericeală. Că-n rest le aveam pe toate.

Primul lucru pe care-l constată Neonis plecând în căutarea lui Bernard fu că lumea se schimbase în ultima vreme. Nu la modul colosal – calităţile şi defectele oamenilor erau aceleaşi precum aceleaşi erau moravurile şi năravurile – dar se schimbase. Pe vremea tinereţilor sale, regatul Sânzienelor mai avea o noimă iar cutumele erau urmate cu sfinţenie. Acum lumea arăta ca azvârlită în haos. Sânzienele ajunseseră nu doar să se considere superioare bărbaţilor, chiar erau percepute astfel de către masculi. O glumiţă nu mai puteai arunca şi tu în eter pe dihotomia „cratiţă-job” că te şi trezeai pus la zid de priviri şi minţi ofscate, înţepate, deranjate. Practic, abia mai puteai respira de atâtea exacerbări feminoidalice. Practic, orice reprezentantă a sexului slab (de la fâşneaţa care abia deschide ochii asupra sexualităţii şi până la cocoana trecută de jumătatea sutei care vede dintr-odată în tinerii de 20 de ani un fel de trofeu personal) îţi arunca în faţă metafizica naturii superioare a „omului cu pectoralii atârnând”. Iar dacă nu erai de acord cu această natură se chema că mergi în contra, puteai fi acuzat lejer de atitudine subversivă şi dacă mai şi persistai, venind cu argumente, erai bun de populat camerele cu gratii.

Al doilea lucru constatat de Neonis fu acela că lumea îşi pierduse simţul umorului. Peste tot vedeai feţe grave, serioase, pătrunse de importanţa inserţiei lor sociale. Glumiţele cu abur de şcoală profesională treceau drept singura atitudine acceptată, singura emblemă considerată sănătoasă a omului de lume.

Informaţia pe care o extrase Neonis îl conduse dincolo de hotarele Sânzienelor, în împărăţita lui Trandafir al Patrulea. Şi aici stăpânea, desigur, acelaşi întuneric doar că oamenilor puţin le păsa, cetatea fiind luminată a giorno. În plus, cetatea era scufundată în perioadă de festivism. Unul grandios, se-nţelege, în care nu se făcea economie de la absolut nimic.

Abraham află că aerul de sărbătoare al cetăţii se datora celor patru fii ai lui Hermes Trandafir care reuşiseră să-şi vindece tatăl de o bizară boală sufletească – boala lui Kalakie – tratându-l cu apă adusă tocmai de la fântâna mămicii Sânzienelor, temuta Zanatis. În toată această euforie socială, urmele lui Bernard stau topite ca untul în tigaie. Oricât de mult a tras de limbă şi oricâte parale a împărţit în dreapta şi-n stânga, Neonis n-a putut afla nimic. Bernard, ai fi zis, nici nu existase vreodată. Mai mult decât atât, lui Neonis abia i-a lipsit să nu fie dat afară din cetate pe motiv că prea ţinea să-ţi împuie capul cu întrebări şi insinuări în condiţiile în care te bucurai şi tu ca omu’ de generozitatea conducătorilor.

- Ia du-te, bă, unde a înţărcat mutu’ iapa, îl luă hangiul în balon. Du-te dacă nu vrei să pun câinii pe tine. Lumea se distrează şi pe dumnealui îl preocupă soarta unui amărât de „uleios”. Nu mai pot eu de bastarzii lu’ peşte. Hai, marş, până nu te cotonogesc.

Vorba vine „hangiul”. Denumirea, da, era masculină numai că „el” era de fapt o „ea”: o huidumă cu bidoane de lăptăreasă şi posterior cât noptiera, care nu avea nicio problemă în a lua bărbaţii pe făraş dacă nu-i convenea vreun detaliu (de regulă minor) al caracterului lor. Straşnică muiere, domle: cât trăise bărba-su a fost cum a mai fost dar după dispariţia lui, cam învăluită în mister, Pârjoloaia, Frometia Rodiona pe prenumele ei complete, a întors hanul la 180 de grade. Practic, l-a rebrenduit, ce să ne mai ascundem atâta după deget.

Neonis dădu curs invitaţiei fără să comenteze. Ceva revelator, în sfârşit, tot aflase: Fănică Crăpănag, ucenic de bucătar dar care deocamdată nu trecuse de nivelul „dus gunoiul şi dat cu mătura prin curte”, îi mărturisise, în schimbul unui cartuş de ţigări şi al unui pachet de cafea, că e cazul să cerceteze mai în amănunt prăpastia de pe lângă podul ce făcea legătura dintre împărăţia lui Trandafir şi pădurea Sânzienelor. Mai multe nu-i putuse spune pentru că la hanul ăla blestemat până şi animalale din curte aveau ochi şi urechi. De altfel, la scurtă vreme de la această confesiune, Fănică îşi găsi sfârşitul sub peretele lateral al depozitului de alimente, perete prăbuşit peste nefericit în mod inexplicabil.

Cercetând locaţia, Neonis zări în ultimul moment o tufă de un cenuşiu închis ce arăta mult prea artistic tunsă pentru a fi fost crescută acolo în chip natural. O dădu la o parte şi deschise astfel o trapă care comunica, la vreo treizeci de metri adâncime, cu o gură de canal care, ieşind din peretele din stânga, lăsa impresia unui orificiu bucal de animal preistoric pândindu-şi victimele în întuneric.

- Aci, bre, un’ te uiţi?, auzi el un glas ce-l izbi în mod familiar. Aci, pe fundul gropii.

Neonis îl observă într-un final pe Bernard viu şi nevătămat făcându-i cu mâna de parcă îşi lua la revedere urmând să plece într-un voiaj fără întoarcere.

- Aici îmi erai, nenicule!

- Păi da’ unde?

- Dac-ai şti cât te-am căutat.

- Se  vede treaba că n-ai căutat cum trebuia.

- Sincer vorbind, am trecut pe aici chiar şi de două ori şi... ăăă... mi-am continuat drumul.

- Cum ziceam: nu ai căutat cu atenţie. Las’ că merge şi aşa. Hai, aruncă scara.

- Care scară?

- N-ai adus scara?

- Ce scară, bre?

- Păi şi eu cum ies de aici?

- Aaa, la scara aia te refereai!

- Da, la aia. La care alta? Deci cum ies de aici, ia zii!

- La fel cum ai intrat.

- Bună asta. Află de la mine că în puţul lui Nechifor nu pătrunzi decât mort.

- Excuse me?

- Bunii mei fraţi oficiali m-au aşteptat la pod şi, când îmi era lumea mai dragă, mi-au dat una în cap după care m-au prăvălit aici. Am impresia că nici Pamela nu e străină de faptă dar asta, mă rog, contează acum cât negru sub unghie.

- Aşadar ai fost omorât. Din ce cauză? Invidie?

- Vreau să spun că am avut noroc cu măslina aia a revenirii. Mi-am revenit dintr-un somn pe care nu-l doresc nici celui mai înverşunat duşman.

- Cum e?

- Cum e ce să fie?

- Somnul ăsta? E coşmar sau cum?

- Nu pot să cred ce-mi aud urechile. Chiar te interesează?

- Aşa, pentru cultura mea generală...

- Ascultă, bre: scoate-mă de aici şi îţi îmbogăţesc cultura generală cu ce vrei şi ce nu vrei. Te-ai executat?

Nu fu chiar atât de simplu. Una la mână că prin zonă, deşi abunda de copaci, nu existau mijloace de construire a unei scări. Cât despre improvizaţie – acesta era un capitol la care Neonis avea două mâini stângi. Doi la mână, Neon stătu de se gândi până îi dădură lacrimile cu referire la cum să-l scoată pe Bernard de acolo dar nu rămase peste noapte în pădure. Oricând, o nouă maimuţă păroasă putea să-şi facă apariţia în locul celei plecate într-o lume mai bună. Aşa că Bernard fu nevoit să dea o fugă înapoi până la cetatea lui Zanatis şi s-o aducă la puţ pe Zanatis însăşi. O maimuţă păroasă era deja la post dar cum o zări pe Genesis se gudură pe lângă ea, supusă. Neonis o adusese cu greu pe zână, mai ales că dumneaei îşi pierduse încrederea în oricine, în propria ei persoană în primul rând.

- Ăsta-i hoţul?, îl întrebă aceasta pe Neonis după ce-l scoase pe Bernard din groapă prin puterea minţii.

- Eu mi-s acela, recunoscu Bernard bucurându-se că vedea din nou lumina zilei. Îmi pare nespus de rău pentru...

- Taci că nu ţi-a dat nimeni voie să iei cuvântul, i-o reteză ea întorcându-i spatele. Ascultă, Neoane, dacă te-am ajutat e pentru că...

Bernard nu aşteptă invitaţie cu colaci. Odată o strânse pe Zanatis în braţe şi după ce o sărută aşa cum ştia el mai bine zâna, desprinsă din îmbrăţişare, recunoscu: aceasta era cel de-i furase apa, măslina şi sărutarea. 

- N-ar fi bine acum să mergeţi la castelul lui Trandafir al Patrulea pentru a prezenta tuturor adevărul?, îşi dădu Neonis cu părerea. Aşa ar fi frumos. 

Bernard şi Zanatis se priviră adânc în ochi, răspunseră la unison:

- Acest proiect se abandonează.

Ocazie cu care cei trei o rupseră la goană înspre inima teritoriului Sânzienelor şi, după câte am înţeles, mai trăiesc şi astăzi aici dacă n-or fi murit între timp.