Unul de-al nostru (3)

Jenică, într-o formă de zile mari, povestea cu însufleţire. Foişorul, terminat de curând, mirosea a nou de te arunca pe spate.

- Al naibii rumân, spunea el decojind seminţele cu precizie chirugicală. Are o vilă de stă mâţa-n coadă da’ la marchiza aia a lui pe unde pofteşte pe toată lumea să iasă în grădina din spatele casei n-ar umbla nici să-l pici cu ceară. Miroase acolo a tutun, a bere şi a ciorapi împuţiţi de să-ţi verşi maţele. Ieri, când am fost pe la el, în marchiză puţea de două ori mai tare. Şi am avut, nu-j’ dă ce, impresiunea că mă aflu într-o carceră care... 

Fu întrerupt de Cleopatra, o piticanie îmbrăcată în partea inferioară cu un spandex de un verde otrăvit ce-i evidenţia toate alea de parcă n-ar fi avut nimic pe ea. Cleopatra îi întinse paharul de coniac subliniindu-i că pusese de la ea două cuburi de gheaţă nu doar unul cum pune toate rumâncele de neam pruost, ha-haaa...

- Mirel ăsta, continuă Jenică abia dând importanţă piticanei, ba chiar binecuvântând-o cu o privire de genul „ de ce naiba m-ai întrerupt că băuturi ştiu şi eu să-mi prepar?”, e de comă, frate. Cică el este un fan al curăţeniei dar faci curat, zice el, când sunt pături de praf nu câteva firişoare. La el în birou însă poţi să lingi pe jos de curat ce-i. În rest, casa e lăsată în plata Domnului. Ţipă la servitori să întreţină curăţenia dar dacă vine careva la el să-i ceară bani pentru asta negociază la sânge. Dacă ea, curăţenia, s-ar putea face singură Mirel ar fi cel mai fericit. 

Auditoriul lui Jenică afişă o mutră scârbită. Benone, proprietarul domeniului, trecut şi el întâmplător pe acolo, de fapt era curios să vadă cum se comporta fiică-sa, Cleopatra, cu „tânărul pretendent”, îl avea sau nu la maţ?, exclamă că „aşa ceva numai la rumâni mai poţi să vezi”.

- Rumânul dacă nu e rumân dimineaţa seara îşi dă arama pe faţă, mai comentă el, filosof.

Tinerii din foişor râseră, mai mult de complezenţă decât ca după o glumă bună dar nu ziseră nimic. Era acolo toată gaşca-n păr, pe lângă vedetele zilei: Jenică şi Cleopatra. Erau, aşadar, acolo şi Andaluzia Pastramă, prietenă la cataramă a Cleopatrei, jucătoare înrăită de simulatoare cu maşini de cursă (pe consolă) dar şi fană a serialelor de comedie, Arfenie Kubuletz (taică-su avea atât de multe lovele că puşlamalei i se părea că a mânca la prânz „piure cu jniţăl” echivalează cu a fi sărac lipit pământului), Nubira Mircioagă, o praşcalană având un bust extrem de dezvoltat dar în afară de asta nimic dezvoltat, dacă te apucai să-i reciţi o poezie din anticul Bacovia credea că o înjuri de mamă, Dragoş Drăgolea, fiul cel mic al ministrului Educaţiei, un corpolent libidinos, cu plete veşnic date cu gel şi, nu în ultimul rând, Baltazar Nichiduţă, fratele geamăn al unui prosper om de afaceri din zona traficului de carne vie.

- Sigur, am încercat să-i atrag atenţia că riscă să se îmbolnăvească dacă nu investeşte în igienă, că dacă nu el atunci cine?, reluă Jenică pe ton exuberant, dar ţi-ai găsit! Omu’ te ascultă, zice ca tine dar tot ca el face. Chiar nu ştiu de ce continui să mă mai duc pe la el. Mi se pare ceva sub demnitatea mea. 

- Într-o democraţie, vorbi Baltazar ca şi când atunci descoperea pentru prima dată apa caldă, fiecare e liber să gândească la orice-i trece prin cap.

Replica lui se potrivea ca nuca în perete cu vorbele lui Jenică dar Nubira consideră că e cazul să-şi aranjeze mai bine sutientul pe sub bluza aia a ei de mătase de import care o costase o avere. Nu-i sesiză gestul decât Dragoş care avu o anumită lucire în privire doar că Nubira nu avea ochi decât pentru Arfenie pe care-l considera, nimeni n-ar fi putut putut preciza de ce, o adevărată glorie a vremurilor rrome actuale.

Jenică era fiul lui Matache din cea de-a doua căsătorie. Despre prima sa căsătorie umblau zvonuri că Matache îi făcuse zile amare nevesti-sii refuzând să recunoască un plod cu vădite simptome de nu mai ştiu ce sindrom. În realitate, Matache refuzase să recunoască un puradeu blond pe câtă vreme el avea părul negru ca pana corbului. Jenică, revenind de unde am plecat, nu prea semăna fizic cu taică-su, trăgea spre mamă, în schimb întregul său comportament inclusiv tonalitatea glasului erau ale bătrânului.

- Ieri am mers cu microbuzul, se băgă brusc în seamă Arfenie.

Toate privirile se întoarseră spre el, suprinse de o mirare mare:

- Tu şi mijlocul de transport în comun!?, făcu retoric Jenică. Te pomeneşti că ai plătit şi bilet!

- N-ai cum altfel. Te dă jos şoferul sau ceva de genu’, vorbi Arfenie ca şi când ar fi împărtăşit adunării din secretele Vaticanului.

Care Vatican, în anul de greaţă în care ne aflăm, 3022, încă există.

- Nu pot să cred că boier Arfenie a călătorit cu un banal autobuz, comentă Andaluzia aprinzându-şi o ţigară scurtă cu nume lung. Cum a fost? Şoferul era de-al nostru sau un rumân d-ăla nesimţit?

- Rumân, desigur, raportă Arfenie ca la un proces verbal scris la Poliţie. Dar nu era nesimţit.

- Puţea? Că am auzit că ăştia put uneori de-ţi mută nasul din loc. Au un miros de-al lor, aşa, ca de grătar, vorbi Andaluzia având inscripţionată în priviri o bucurie de un segregaţionism satanic.

Nubira dădu şi ea să comenteze dar se blocă în ultimul moment şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-şi umfle bustul.

- N-am fost atent, mărturisi Arfenie. Lumea ba urca, ba cobora. Eram ca hipnotizat uitându-mă la mutrele alea, una mai scofâlcită ca alta. Pe urmă m-am pomenit foindu-mă de parcă m-ar fi mâncat undeva. Bă, ştii ce-i aia să te foieşti de parcă te-ar mânca undeva? Pe urmă mi-a picat fisa: majoritatea vorbeau la telefon. Vorbeau fără nicio jenă. Ziceai că-s al ei acasă. Am auzit toate aberaţiile posibile. D-aia mă foiam aşa ca fiert fără apă, pricepi?

- Erau de-ai noştri şi de-ai lor ăia de vorbea? Care erea mai mulţi?

- Un singur rumân dar ce mai conta! Nu-mi mai auzeam gândurile, bre. Scabros.

- Nu ai răspuns la o întrebare, boier Arfenie: ce căutai în microbuz?

- Am maşina la reparat, dragă Cleo. Altă soluţie n-am avut.

- S-au inventat taxiurile. Evitai tot bâlciul ăsta care l-ai descris.

- Una la mână că urăsc taxiurile. Îs pline de jăg. Doi la mână: urăsc taximetriştii. Majoritatea sunt decât nişte rumâni d-ăştia care-ţi împuie capu’ cu teorii ale conspiraţiei iar dacă nu le faci precizarea de la bun început te duc la destinaţie pe unde vor ei nu pe unde e mai scurt. Ca să te încarce la notă, pricepi? Şi aşteaptă cu toţii bacşiş. Dacă nu le dai te ţin minte şi data viitoare te refuză la cursă.

- Te refuză?

- Pur şi simplu.

- Nu te cred.

- Aş vrea şi eu să nu mă cred. Au rumânaşii ăştia o memorie a figurilor ceva de speriat. Dacă nu mă crezi nu ai decât să te convingi şi singur.