Unul de-al nostru (4)

Matache îşi face apariţia în curtea din spatele vilei lui Benone Hârjoghe, un amic de-al său pe care-l ştie de vreo zece ani, îndreptându-se cu paşi lenţi spre foişorul unde socializează tineretul. Concomitent cu el, Mariana, servitoarea se îndreaptă şi ea spre aceiaşi locaţie.

Matache nu ştie nici el de ce se îndreaptă aici; poate pentru că în sinea sa îşi doreşte să le mărturisească acestor lupi tineri secretul său şi apoi să se uite senin în ochii lor invitându-i să continuie denigrările la adresa rumânilor. Poate că, undeva în sinea sa, îl surprinde plăcut faptul că are origini minoritare. Poate...

Mariana, cu o tavă în stânga, priveşte înainte ca băgată în priză. Statutul ei e unul special cu atât mai mult cu cât e rumâncă. De altfel e singurul element de etnie minoritară din întreg personalul de întreţinere al vilei. Mama lui Benone a ţinut în mod deosebit s-o aibă prin preajmă întrucât a simpatizat-o de cum a văzut-o prima dată. „Suflet bun, maică”, i-a atras ea atenţia fiului. „În zilele noastre un suflet bun e o comoară.”

Dintr-o dată, Matache îngheaţă. Privind spre Mariana îşi dă seama că e ceva în neregulă cu sevitoarea. „Ceva i s-a întâmplat şi acum vine aici, în foişor, să ne-o comunice”, gândeşte el vexat. Dar de ce trebuie să ştim noi ce i s-a întâmplat unei servitoare?”

Când îi pică fisa e prea târziu. Mariana a scăpat tava în iarbă (mai bine zis a lepădat-o) iar de sub bluză a scos nu unul ci două revolvere. Câte unul pentru fiecare mână. Două instrumente ale morţii, cu ţeavă scurtă şi cu câte şase gloanţe fiecare. Fetele sunt executate primele. Nici nu au apucat să-şi dea seama ce se petrece. Dragoş dă să se repeadă spre Mariana, s-o oprească dar o boabă de plumb plasată în ochiul drept îl face să se prăbuşească asemeni unei marionete dezasamblate. Arfenie sare gărduleţul foişorului sperând că poate-l scapă fuga. Aiurea: glonţul îi găureşte ceafa iar Arfenie e mort înainte de a se izbi cu fruntea de ţărână. Baltazar aruncă, într-o primă fază, spre Mariana cu scrumiera. N-o nimereşte. Mai exact, servitoarea se fereşte. După care Baltazar schimbă tactica dorind să se arunce personal asupra atacatoarei. Ceva îl inhibă şi atunci intenţia ofensivă se transformă într-una defensivă. Fuge mâncând pământul până ce un glonte îl determină să muşte tărâna. Se ridică, nu fără greutate, dar al doilea glonte îi e fatal.

Matache a privit totul încremenit ca o statuie. O vede pe Mariana îndreptându-se spre el dar nu poate face un singur gest. Parcă ar fi vrăjit. Ea îi vorbeşte despre cum lui Benone puţin i-a păsat când fi-su, Damian, a sedus-o pe Miruna ei iar când aceasta a rămas însărcinată a forţat-o să facă avort. Fiică-sa se zbate acum între viaţă şi moarte (din cauza avortului executat neprofesionist) şi, mai mult ca sigur, va trece într-o lume mai bună iar asta doar pentru că lui Damian puţin i-a păsat iar taică-su s-a gândit că a muşamaliza e soluţia cea mai bună.

Matache este cruţat, îi subliniază Mariana înainte de a se face nevăzută în spatele casei, pentru că oare cine altcineva ar fi putut fi un martor mai credibil în faţa poliţiei dacă nu „unul de-al nostru”? Care Poliţie – existau multe adevăruri în vorbele aruncate de gurile rele – era tot aşa, ca el, formată, în marea ei majoritate de rumâni d-ăştia cu origini dezgheţate..., pardon, origini „deghizate”.

De unde ştia servitoarea toate astea? Avea „puteri”? Mai conta?